Părintele Dumitru Vâlcu - chipul părintelui duhovnicesc

Fără să știm, poate, multă vreme, ne-am hrănit și am crescut duhovnicește din povețele marilor duhovnici români pe care azi îi ­numim Sfinții închisorilor. Școala duhovnicească a Sfinților închisorilor a fost posibilă într-o parohie de țară, cu un părinte duhovnicesc ­smerit, care acumulase suficientă experiență duhovnicească de la acești monahi de-Dumnezeu-luminați. În mod real și practic, noi, fiii duhovnicești ai Părintelui Dumitru Vâlcu, suntem moștenitorii acestei școli duhovnicești a Sfinților închisorilor, care și-a arătat ­roadele într-o lume tot mai dezechilibrată. Plecând de la ceea ce spunea Gheron Iosif Vatopedinul, fiul duhovnicesc al Sfântului Iosif Isihastul, Părintele Dumitru este părintele duhovnicesc care a adus echilibrul și învierea noastră, și prin noi, societății în care trăim.

Părintele Dumitru s-a ivit din această tradiție a părințimii duhovni­cești care, în Biserica Ortodoxă Română, s-a păstrat în mănăstiri și în preajma monahilor îmbună­tățiți. Îmi mărturisea odată: „Noi am cunoscut credința prin Părintele Ioan Iovan încă de când era la Mănăstirea Vladimirești.” Părintele Dumitru îi cinstea memoria ca unui mare sfânt. Un alt uriaș duhovnicesc care și-a pus amprenta în chip hotărâtor asupra părintelui Dumitru a fost Părintele Arsenie Papacioc. Marele duhovnic de la Mănăstirea Techirghiol i-a fost povă­țuitor duhovnicesc vreme de un deceniu sau poate și mai bine, până când Părintele Arsenie, împovărat de bătrânețe, l-a rugat pe părintele nostru să se îndrepte către un alt duhovnic, că anii înaintați îl apasă prea tare. Acolo, sub epitrahilul Părintelui Arsenie Papacioc, Părintele Dumitru a făcut o adevărată școală duhovnicească. O astfel de școală nu o poți face într-un cadru insti­tuțional specializat, ci numai întru ascultare vreme îndelungată de un povă­țuitor harismatic. Un astfel de părinte duhovnicesc era Părintele Arsenie Papacioc. Având expe­riența închisorilor comuniste, a suferinței, a torturilor, dar și a rugăciunii inimii și a unui monahism sănătos, autentic, probat în obștea păstorită de Sfântul Părinte Cleopa de la Sihăstria, Părintele Arsenie Papacioc i-a insuflat părintelui nostru râvna față de cele duhovnicești.

Alt mare părinte duhovnicesc care a avut o însemnată contri­buție duhovnicească în formarea părintelui nostru a fost Părintele Visarion Iugulescu. Părintele Visarion a ajuns la Părintele Dumitru în condițiile grele ale vigilenței Securității, când fusese dat afară la ordin de la Biserica „Sfântul Nicolae-Sârbi” și căuta să stea cât mai ferit, cât mai ascuns. Ca și Părintele Ioan, Părintele Visarion a poposit în casa sa. Cunoscându-l bine ca pe un monah autentic, dar care se situa pe o linie duhovnicească neagreată și răstălmăcită, Părintele Dumitru a căutat tot timpul să-l apere pe Părintele Visarion de acuzele nefondate ce i se aduceau.

Unul dintre părinții duhov­nicești de mare anvergură, un uriaș al lepădării de sine, Sfântul Arsenie Boca i-a fost Părintelui Dumitru mereu călăuză în viața duhovnicească. Învățătura Părintelui Arsenie este esențială în înțelegerea personalității duhov­nicești a părintelui nostru. Când și când cita din Sfântul Arsenie de la Prislop. Îi recunoscuse sfințenia înainte de a fi canonizat și pot spune, fără să greșesc prea mult, că Părintele Dumitru a fost un ucenic de peste veac al Sfântului Arsenie. Regreta mult că nu l-a cunoscut, însă întâlnirea sa cu Părintele Arsenie a fost într-un alt chip, cel al ascultării.

Purta grijă de fiii săi duhovnicești

Mai mult decât părinții după trup, Părintele Dumitru purta grijă de fiii săi duhovnicești. Îi învăța pe fiecare. Îmi amintesc de un tânăr de 17-18 ani care a învățat de la el mult mai multe decât părinții îl puteau învăța. I-a povățuit tot timpul cu răbdare tinerețea, apoi viața de familie, fără greș, lucrând cu rugăciunea și cu povața cea înțeleaptă care, negreșit, de la Dumnezeu era. Când acela nu reușea, părintele îl purta ca pe o povară în spate și-l ducea mai departe. Niciodată nu a abandonat pe cineva, ba, dimpotrivă, i-a primit pe toți abandonații și le-a dat nădejde de mântuire. Mereu spunea: „Este nădejde de mântuire, să știi!”.

Tot timpul întreba de fiecare. Îmi amintesc de o situație în care fiul duhovnicesc n-a mai venit mult timp din diferite pricini. Părintele Dumitru mă întreba de fiecare dată: „Dar cutare ce mai face?”. Nu era un fapt banal, o întrebare formală, ci o apăsare, o grijă pe care numai părintele duhovnicesc o are.

Gheron Iosif Vatopedinul spunea că acei doi ochi ai părintelui duhovnicesc sunt împreună-pătimirea și dreapta-socoteală. Părintele Dumitru împreună-pătimea cu fiii săi duhovnicești. Se întrista pentru cei care se afundau în grijile vieții, care nu căutau mai des scaunul de spovedanie și povața sa înțeleaptă. Țin minte o situație în care părintele s-a dus la spital după fiica duhovnicească bolnavă, care nu se mai spovedise de ceva vreme. Având o boală incurabilă, părintele nu a voit s-o lase să moară nespovedită. Pentru dragostea cu care a căutat-o și a aflat-o, aceea s-a spovedit și a murit împăcată cu Dumnezeu. Așa înțelegea părintele să le poarte de grijă fiilor săi.

Căuta soluții pentru fiecare situație. Problemele fiilor duhov­nicești erau și problemele sale. Faptele sale sunt multe și evidente. Pe unii i-a ajutat să-și cumpere casă, pe alții i-a ajutat să-și păstreze familia atunci când era pe punctul de a se destrăma. Însă cele mai mari minuni pe care le-am văzut au fost minunile ascultării. Atunci când ascultai sfaturile sale, viața ți se schimba. Niciodată nu impunea. Spunea așa: „Eu așa te sfătuiesc, dar tu faci cum crezi”. Îți deschidea calea asumării unor hotărâri, fără să-ți limiteze câtuși de puțin libertatea. Ascultarea de părintele era minunată.

Părintele nu bâjbâia în sfaturile sale. Avea o încredințare care nu era de la om, ci de la Duhul Sfânt. De altminteri, se ruga pentru fiii săi duhovnicești. Odată, mi-a mărturisit: „Să știi că mă rog pentru toți care vin aici ca să-mi lumineze Dumnezeu mintea să pot să-i povățuiesc”. Dacă și fiii duhov­nicești se rugau îna­inte de a veni la părintele, atunci cu adevărat era o întâlnire prorocească. Trebuia o pregătire îna­inte de a veni la părintele. Nu puteai veni oricum. Simțeai că vii înaintea lui Dumnezeu. Țin minte că, odată, i-am spus că primesc sfatul lui ca de la un om cu viață sfântă. M-a certat și mi-a cerut cu asprime să nu mai spun așa ceva. Se micșora pe sine de fiecare dată. Pe mulți i-a întâmpinat cu cuvinte asemănătoare Scripturii: „Ce ați venit să vedeți? Nu sunt decât un biet popă de țară”.

Însă tocmai acel preot smerit era limanul celor înviforați. El avea timpul pe care fiii duhovnicești nu-l aflau în altă parte. Mii de ore au fost jertfite din viața părintelui pentru povă­țuire duhovnicească. Îmi amintesc că uneori stătea până târziu în noapte pentru a spovedi și a vorbi cu fiecare, deși era ostenit, căci purta povara unei familii cu opt copii. Îi lăsa pe aceia și ne primea pe noi, că și noi eram fiii săi.

Dreapta socoteală

Una dintre harismele sale era dreapta-socoteală. Cunoștea măsura fiecăruia și sfatul său era diferit în funcție de situație și de om. Țin minte că, într-o situație grea, luasem o hotărâre. Părintele nu a fost de acord. Mi-a zis, dimpotrivă, să fac așa cum nu-mi doream. Am acceptat și am avut o mare bucurie duhovnicească. Situația s-a rezolvat în sensul în care anticipase el. Atunci am cunoscut încă o dată că este un părinte duhovnicesc cu discernământ, care nu judecă după om sau după patimă, ci după cum Duhul lui Dumnezeu îi șoptește.

În multe rânduri vedea lucruri pe care fiii duhovnicești nu le vedeau. Avertiza în privința patimilor minții. Avea o pricepere în a descoperi fiilor duhov­nicești cum se înfășoară aceste patimi, mândria și slava deșartă, în minte și o netrebnicesc. Știa să aprecieze just măsura luptei și te ajuta, în mod real, printr-o ascultare pe care o dădea. Țin minte că unui fiu duhovnicesc i-a spus să rostească o rugăciune în câteva cuvinte. Cu rugăciunea aceasta și cu ascultare, a avut izbândă în lupta contra acestor patimi. Nu grăbea pe nimeni, te asculta îndelung, luându-ți povară după povară, fără să te facă să te simți stingher sau ca un condamnat.

Dragostea părintelui nostru duhovnicesc a atras mulțime de oameni, încât unii veneau de la distanțe mari chiar pentru a-l întâlni. Cineva îmi spunea că venea la părintele de pe la jumătatea anilor ’90, când drumul era greu din cauza lipsei mijloacelor de transport. Iar rudele întrebau: „Ce cauți tocmai acolo în satul ăla din Dobrogea? Nu sunt preoți și aici?”. Într-adevăr, preoți erau, însă părintele duhovnicesc era aproape cu totul altceva.

Te scotea din orice blocaj al minții. Erau momente în care mă duceam la el doar pentru a-i spune gândul care mă asuprea. Și, în fața lui, gândul acela mă părăsea, iar lupta scădea, dacă nu chiar dispărea. Părintele avea obiceiul să te întrebe: „Pentru ce ai venit? Să te spovedești sau să dis­cutăm?”. Și jertfea timp mult cu lucrarea povățuirii, care fie se împletea cu spovedania, fie rămânea ca o absolut necesară cercetare a gândurilor.

Cunosc oameni care se spovedeau la preoții de la parohia de care aparțineau sau la care obiș­nuiau să meargă. Însă atunci când întâmpinau o problemă gravă, veneau la Părintele Dumitru, fiindcă priceperea lui de povă­țuitor duhovnicesc era ca o comoară, luminând acolo unde puțini știau a risipi întunericul.

Părintele era un om smerit. Smerenia lui era una autentică, lipsită de formalism. Avea acea simplitate sănătoasă a țăranilor făgărășeni, prin obârșie, încât doar văzându-l înțelegeai cum trebuie să fie smerenia. Țin minte că, în ultimul timp, îi povesteam despre fericitul frate Marin, cel mult-răbdător, care a pătimit 47 de ani la pat, pe care și părintele îl cunoscuse. De-acum și el era țintuit la patul de boală, însă se socotea nevrednic de acea pildă de răbdare. Îmi spunea: „Da, măi, dar eu cârtesc!”. S-a smerit până în ultimul moment. Când l-am văzut cu o săptămână și ceva înainte de plecarea sa la Domnul, am avut sentimentul că părintele este cu adevărat răstignit pe patul acela de boală.

Dumnezeu a trimis pe pământ un astfel de om, cu o asemenea misiune înaltă, să fie părinte duhovnicesc pentru o mulțime de fii. A fost darul lui Dumnezeu pentru noi. Împlinindu-şi misiunea încredinţată, s-a întors Acasă, urmând până la capăt Cărarea Împărăţiei.