Anul 2024, dedicat în Patriarhia Română pastorației și îngrijirii bolnavilor și Sfinților tămăduitori fără de arginți, ne-a oferit prilejul redescoperirii importanței unei lucrări mari și sfinte, aceea
Patriarhul Justinian: între rezistență și „compromis”
„Compromis”, „supraviețuire”, „rezistență”. Termenii invocați sunt adesea utilizați în discuțiile despre atitudinea Bisericii Ortodoxe Române față de regimul comunist, neexistând o unanimitate a punctelor de vedere în acest sens. Credem că fiecare noțiune luată în singularitatea ei nu poate să descrie plenitudinea relațiilor stabilite în această perioadă între instituția ecleziastică, reprezentată în acea vreme de Patriarhul Justinian Marina, și puterea comunistă.
Anumite gesturi publice ale acestuia și aparentul său entuziasm pentru cauza comunistă i‑au făcut pe mulți dintre opozanții lui să‑i aplice eticheta, devenită celebră, de „patriarh roșu”. Însă cei care au cunoscut mai bine motivațiile și acțiunile lui Justinian au fost obligați să inventeze o noțiune nouă, cea de „justinianism”. Justinianismul definește o strategie construită de geniul patriarhului, incontestabil în ceea ce privește capacitatea de negociere, care poate fi descrisă pe scurt astfel: existența unui obiectiv minim, anume supraviețuirea Bisericii, pe care Justinian a încercat, când condițiile i‑au permis, să‑l modifice într‑un proiect de dezvoltare a Bisericii, de potențare a capacităților acesteia deopotrivă în plan liturgic, cultural, social și economic. În realizarea acestui obiectiv patriarhul a îmbinat într‑o manieră originală compromisul cu rezistența, cedând în anumite domenii, considerate fie imposibil de apărat, fie prea puțin interesante pentru Biserică în acel moment și căutând să reziste în acele puncte pe care le considera vitale. El a făcut o evaluare a capacităților Bisericii de a rezista în fața regimului, a intereselor fundamentale pe care instituția ecleziastică le avea și, în funcție de acestea, și‑a construit demersul, un demers complex, care scapă aprecierilor simpliste.
„Nu este comunist. Este adept al lui Iuliu Maniu și cu sentimente anglofile”
Unul din textele care surprind cel mai bine sensul faptelor Patriarhului Justinian este cel subscris de ucenicul său, părintele Andrei Scrima, text care a fost citit la Radio Europa Liberă în anul 1977, cu ocazia decesului celui de‑al treilea patriarh al României.
Andrei Scrima pornește de la două întrebări fundamentale: „Ce importanță morală, ce pondere instituțională mai putea reprezenta capul unei Biserici într‑o ambianță de stat totalitar, unde hotărârile de temei erau luate în oficinile - sau suboficinele - putrede de intrigă și de teamă ale organelor politice anonime? Și, chiar dacă o anumită libertate de gând și de înfăptuire rămânea încă posibilă, adesea smulsă în dispute și lupte zilnice cu stăpânirile veacului, nu avea ea să fie prea covârșitoare pentru puterile, pentru capacitățile lui?”
Să începem cu a doua întrebare. Andrei Scrima își construiește discursul pornind de la eticheta, considerată de unii infamantă, de „preot de țară” care i‑a fost aplicată Patriarhului Justinian în numeroase rânduri. Iată ce se spunea într‑o notă a Direcției Poliției de Siguranță Vâlcea din 4 martie 1944, referitor la preotul Ioan Marina: „Este cunoscut în toate cercurile vâlcene ca unul din cei mai inteligenți preoți, căruia i s‑a propus chiar candidatura ca episcop de Bălți, unde a refuzat. Numitul a fost înscris în Partidul Național Țărănesc, unde a activat. Actualmente este preotul parohiei Sfântul Gheorghe și președintele cooperativei Înfrățirea... Nu este comunist. Este manist (adept al lui Iuliu Maniu) și cu sentimente anglofile.”
Andrei Scrima cunoștea fără îndoială aceste amănunte, însă insistă pe eticheta de „preot de țară” doar pentru a o transforma și a‑i acorda noi valențe. Preotul Ioan Marina a început de foarte de jos, de la o parohie rurală, iar această trecere s‑a dovedit a fi extrem de importantă: „Patriarhul Justinian a cules, din slujirea lui de preot de țară, instinctul din străfunduri al credinței poporului său, și caracterul, tipul său personal au întregit și lărgit intuițiile sale surprinzător de fine despre oameni, situații, probleme. Ar fi greșit să se creadă însă că el însuși s‑ar fi ținut departe de întrebările spirituale sau chiar intelectuale ale vremii. Cei care l‑au cunoscut cu adevărat nu au întârziat să recunoască extraordinara lui capacitate de a asculta, de a asimila și - calitate de căpătâi pentru un conducător de mare instituție - de a tăcea când era absolut necesar. În problemele lui cu autoritățile politice, omul și Patriarhul din el au fost mereu una pentru a nu abdica din această demnitate”.
Prin urmare, Patriarhul Justinian dispunea de capacitățile necesare de a face, însă îi permitea sistemul să înfăptuiască ceva cu adevărat? În condițiile unei oarecare libertăți, a făcut patriarhul tot ceea ce era posibil să se facă pentru Biserică și societate?
Mai abil decât autoritățile statului ateu
Lipsit de iluzii, cu o viziune clară asupra situației, Patriarhul Justinian a adoptat o strategie lipsită poate de măreție, dar care a mizat pe eficiență. În planul discursului public el s‑a rezumat în a spune că Biserica și regimul pot să coexiste și să coopereze pentru a contribui la mai binele poporului, cerând „încredere” între liderii politici și patriarh.
Această „încredere” însemna pentru patriarh permisiunea de a‑și exercita autoritatea în Biserică în mod autonom, reducând influența altor autorități ale statului. Patriarhul Justinian s‑a străduit să limiteze amestecul inspectorilor din Departamentul de Culte, a împiedicat crearea unor „sindicate” subversive în Biserică, a preluat sub controlul Bisericii învățământul teologic, a căutat să dea o bază economică nouă Bisericii în contextul reformelor economice comuniste, s‑a preocupat de salariile preoților, a negociat cu autoritățile reparația și construcția de noi Biserici. Toate aceste acțiuni care domină agenda lui Justinian pot sugera imaginea unui patriarh preocupat exclusiv de asigurarea unei oarecare bunăstări materiale pentru preoții săi. Acest lucru l‑au crezut și autoritățile comuniste, care, pe baza „încrederii”, au permis în viața Bisericii din România o serie de lucruri de neconceput în alte state foste comuniste, de la purtarea veșmântului preoțesc în public până la salarizarea clerului. Aceste lucruri erau considerate mai puțin importante, cât timp viața religioasă adevărată ar fi intrat treptat în cabotinism și butaforie. Decât o Biserică martiră, mai bună ar fi fost, în opinia regimului, o Biserică aparent triumfătoare.
Însă, Patriarhul Justinian a folosit carcasa instituțională relativ autonomă pe care a creat‑o pentru a revigora duhul credinței și, în acest sens, mărturia lui Andrei Scrima este de neprețuit. „În împrejurările concrete de existență ale Bisericii Ortodoxe Române, întoarcerea la viața duhovnicească, spune Andrei Scrima, a însemnat integrarea mai activă și mai conștientă în ritmul liturgic și sacramental al Bisericii... Pentru cler, aceasta a însemnat o chemare la ordinea seriozității sacerdotale, la demnitatea umană... Suferința pe care Dumnezeu ne‑o dăruiește din iubire a fost creatoare... există azi în România o mare familie de spirite, constituită ca o rețea în toată țara, pentru care nu există vreo altă problemă decât aceea a vieții creștine înlăuntrul și în jurul lor.”
Această renaștere spirituală s‑a făcut cu sprijinul Patriarhului Justinian, iar Andrei Scrima, scăpat la timp din marea închisoare care era România, nu a ezitat să arate în Occident că miza principală a eforturilor înaltului ierarh a fost salvarea spiritului viu al Bisericii.
Evident că, mai devreme sau mai târziu, aceste lucruri urmau să fie observate de autorități. În loc să scadă, religiozitatea creștea, iar Biserica, în loc să se micșoreze, prospera. Din acest motiv, într‑un context politic complex, în 1958 autoritățile comuniste încep o prigoană devastatoare împotriva Bisericii Ortodoxe Române, care vizează deopotrivă elitele de conștiință ale Bisericii, dar și instrumentele instituționale construite de Patriarhul Justinian. Doar noile evoluții în contextul intern și extern au stopat un demers care‑și propusese să transforme cu adevărat Biserica într‑o formă fără fond.
Chiar și așa, meritele Patriarhului Justinian nu rămân mai mici, iar părintele Scrima se simțea îndreptățit să‑și încheie evocarea cu următoarele cuvinte, prin care simțim dragostea filială: „Nu, Patriarhul Justinian nu a uitat nicidecum prețul înalt al slujirii lui. L‑a împlinit cu simplitate și bună credință. Trăirea veșnică și vie a Duhului se reîntoarce în adâncurile sufletelor obștii credincioșilor - de unde venise și preotul de țară, din tată în fiu, Justinian Marina. Viață împlinită, viață mântuită”.