Pornind de la cuvintele Preafericitului Părinte Patriarh Daniel că „fiecare om poate deveni mâinile iubirii milostive a lui Dumnezeu prin care lucrează în lume ca să ridice și să vindece pe cei răniți
„Peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi”
Vindecările minunate efectuate de Mântuitorul nu au rămas un caz izolat în cursul istoriei creştinismului. Ideea că harismele au avut loc doar în secolul I şi au cuprins doar Persoana Mântuitorului şi Sfinţii Apostoli este una cu totul eronată şi trebuie corectată cu severitate.
Îngrijirea bolnavilor şi vindecarea acestora au fost transmise de Mântuitorul Apostolilor Săi, dar nu numai lor, ci şi fiecărui creştin care a primit Botezul şi continuă să facă parte din comunitatea eclezială.
Trimiterea Apostolilor la propovăduire
Aşa cum remarcam în materialul anterior, Mântuitorul a vestit Împărăţia cerurilor oamenilor, iar vindecarea bolnavilor a constituit unul dintre semnele doveditoare ale "apropierii" acesteia. Precum ştim, bolile ne pot afecta doar în această viaţă. După trecerea la cele veşnice nu ne mai putem îmbolnăvi, nu mai putem simţi suferinţa profundă şi presiunea bolilor. Hristos, însă, nu S-a rezumat pur şi simplu la a-i vindeca pe cei bolnavi şi a deveni El singur Cel care manifestă puterea tămăduitoare faţă de aceştia. Sfântul Evanghelist Luca ne transmite foarte clar că Mântuitorul, "chemând pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat putere şi stăpânire peste toţi demonii şi să vindece bolile. Şi i-a trimis să propovăduiască împărăţia lui Dumnezeu şi să vindece pe cei bolnavi" (Luca 9, 1-2). Ucenicii primesc pe lângă darul exorcizării şi darul tămăduirilor. Vestirea Împărăţiei cerurilor este strâns legată de vindecarea persoanelor bolnave. Ucenicii nu vesteau o împărăţie lumească în care bogăţia şi dreptatea socială urmau să reprezinte principalele elemente, ci o Împărăţie a iubirii, centrată pe jertfa de sine şi deschiderea faţă de cei pe care societatea tindea în mod instinctiv să îi respingă. Atunci când vorbim de cei bolnavi, în special dacă ne raportăm la perioada iudaică în care a activat Mântuitorul, includem aici şi oameni precum suferinzii de lepră, care erau consideraţi necuraţi de societate şi care trăiau singuratici, fără speranţa de a mai fi reconciliaţi cu cei din jur. Putem include aici şi pe cei care sufereau de boli incurabile sau care nu mai puteau să îşi exercite atribuţiile familiale şi de lucru din cauza diverselor boli de care sufereau. Aşadar, ne referim la o categorie socială de care societatea în sine încerca fie conştientă (în cazul suferinzilor de lepră), fie inconştient să se debaraseze. Propovăduirea Apostolilor trebuia însoţită de acest semn al vindecă-rii, pe de o parte ca simbol al Împărăţiei pe care o vesteau, dar, pe de altă parte, ca înnoire fizică şi spirituală a celor pe care societatea îi plasa la marginea ei. Mai mult decât atât, bolnavii suferă în general, pe lângă afecţiunea fizică, şi de una spirituală profundă, şi anume deznădejdea. Mulţi îşi pierd efectiv speranţa că se mai pot vindeca. De aceea, Mântuitorul le spune Apostolilor: "Şi în orice cetate veţi intra şi vă vor primi (...) vindecaţi pe bolnavii din ea şi ziceţi-le: S-a apropiat de voi împărăţia lui Dumnezeu" (Luca 10, 8-9). Această vestire era întărită de vindecarea bolii respective. Omul vindecat trupeşte era pus faţă în faţă şi cu vindecarea sa sufletească, pentru că acceptarea Împărăţiei cerurilor însemna exact acest lucru: o responsabilizare şi luptă făţişă cu păcatul sau păcatele care reprezentaseră, poate, motivele bolii în sine.
Transmiterea puterii vindecătoare la fiecare creştin
În finalul Evangheliei scrise de Sfântul Apostol Marcu regăsim următoarele cuvinte ale Mântuitorului: "Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi. Iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în numele Meu, demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma, peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi" (Marcu 16, 15-18). Credinţa precedă primirea Tainei Botezului, iar Taina Botezului este cea care separă între cei care se îndreaptă spre Împărăţie şi cei care se îndepărtează de ea. Cauza căderii oamenilor, însă, este lipsa credinţei. Pe de altă parte, cei credincioşi sunt întăriţi în credinţa lor prin primirea Botezului şi primesc şi o serie de semne doveditoare, şi anume harismele: puterea de a exorciza, glosolalia, rezistenţa în faţa otrăvii şi vindecarea bolnavilor. Însă Mântuitorul nu reduce toate aceste harisme doar la grupul restrâns al Apostolilor, aşa cum susţin eronat unii teologi occidentali contemporani, ci oferă aceste daruri oricărui creştin pe măsura credinţei lui. Aşadar, fiecare dintre noi este chemat să îşi întărească credinţa şi să îi ajute pe cei bolnavi pe măsura sa. Poate că nu toţi vom reuşi să ajungem la măsura vindecărilor minunate ale celor din jur. Foarte puţini oameni ating acest nivel. Însă fiecare dintre noi este dator să vestească Împărăţia cerurilor celor bolnavi, dacă nu vindecându-i, măcar prin oferirea iubirii şi ajutorului său faţă de ei. Acest lucru este cu putinţă tuturor şi reprezintă, fără nici o urmă de îndoială, una dintre sarcinile noastre ca oameni creştini şi ca persoane care păstrează în inimi porunca iubirii aproapelui.
Vindecarea întru numele lui Hristos
Se înţelege că vindecarea bolnavilor a continuat după Învierea Mântuitorului prin Sfinţii Apostoli şi ucenicii acestora, însă nici un creştin nu a îndrăznit vreodată să îşi aroge merite în acest sens. Doctorul unic al tuturor a rămas Hristos. Aşa cum a mărturisit şi Sfântul Apostol Petru în faţa sinedriului iudaic: "Căpetenii ale poporului şi bătrâni ai lui Israel, fiindcă noi suntem astăzi cercetaţi pentru facere de bine unui om bolnav, prin cine a fost el vindecat, cunoscut să vă fie vouă tuturor, şi la tot poporul Israel, că în numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, pe Care voi L-aţi răstignit, dar pe Care Dumnezeu L-a înviat din morţi, întru Acela stă acesta sănătos înaintea voastră!" (Fapte 4, 8-10). Însă Hristos a făcut minuni şi vindecări numai prin aleşii Săi, pentru că, aşa cum ni se spune în aceeaşi scriere, câteva capitole mai târziu: "Dumnezeu făcea, prin mâinile lui Pavel, minuni nemaiîntâlnite. Încât şi peste cei ce erau bolnavi se puneau ştergare sau şorţuri purtate de Pavel, şi bolile se depărtau de ei, iar duhurile cele rele ieşeau din ei. Şi au încercat unii dintre iudeii care cutreierau lumea, scoţând demoni, să cheme peste cei ce aveau duhuri rele, numele Domnului Iisus, zicând: Vă jur pe Iisus, pe Care-L propovăduieşte Pavel! Iar cei care făceau aceasta erau cei şapte fii ai unuia Scheva, arhiereu iudeu. Şi răspunzând, duhul cel rău le-a zis: Pe Iisus Îl cunosc şi îl ştiu şi pe Pavel, dar voi cine sunteţi? Şi sărind asupra lor omul în care era duhul cel rău şi biruindu-i, s-a întărâtat asupra lor, încât ei au fugit goi şi răniţi din casa aceea. Şi acest lucru s-a făcut cunoscut tuturor iudeilor şi elinilor care locuiau în Efes, şi frică a căzut peste toţi aceştia şi se slăvea numele Domnului Iisus" (Fapte 19, 12-17). Aşadar, în încheiere, trebuie să spunem că persoanele care încearcă să înşele şi să spună că vindecă în numele lui Dumnezeu folosind mijloace magice sau de natură asemănătoare pentru a obţine foloase materiale sau a ajunge cunoscute nu se află într-o situaţie prea îmbucurătoare. Doar creştinii care duc o viaţă curată şi încearcă să se unească tot mai mult cu Hristos pot cu adevărat să aducă alinare celor bolnavi, iar această chemare este făcută tuturor celor care au primit Taina Botezului.