Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Pribegia domnului Constantin Şerban (1654-1658)

Pribegia domnului Constantin Şerban (1654-1658)

Galerie foto (4) Galerie foto (4) An omagial
Un articol de: Prof. Dr. Dorin Stănescu - 14 Apr, 2021

În cadrul seriei istoriilor exilului şi diasporei, un rol aparte îl au întâmplările care ne înfăţişează vieţile domnilor români şi mai ales contextul în care au fost nevoiţi să trăiască în pribegie, în ţări străine, şi aici trebuie să spunem că exilul era o etapă obligatorie a existenţei acelora care aspirau la cea mai înaltă demnitate din spaţiul românesc. Istorisirea de mai jos aduce în atenţie viaţa şi pribegiile unui domn care, cu toate că nu a avut o domnie lungă, a lăsat în urmă o puternică amprentă spirituală şi culturală, prin zidirile făcute în anii în care a condus destinul Valahiei.

Despre domnitorul Constantin Şerban, istoricul Nicolae Stoicescu, autor al unei monografii dedicate acestuia, spunea că este o figură aparte în istoria ro­mânilor din secolul al XVII-lea atât prin nu­mărul domniilor, cât şi prin tenacitatea sa de luptător antiotoman, precum şi prin lungul său exil.

Constantin Şerban s-a născut undeva în jurul anilor 1602-1610, căci nu se cunoaşte data exactă a naşterii sale. Potrivit aceleiaşi surse, el a fost fiu nelegitim al domnitorului Ţării Româneşti, Radu Şerban, care conduse­se ţara vreme de 9 ani şi care se stinsese în pribegie la Viena, în 1620. Viitorul domn şi-a petrecut copilăria într-un sat de lângă Bu­cureşti, apoi îl găsim în documente, în 1629, clucer, adică un funcţionar de rang mediu care răspundea de aprovizionarea curţii domneşti, pentru ca mai târziu să îl aflăm printre boierii apropiaţi voievodului Matei Basarab. Acesta îi încredinţează chiar conducerea unei armate de 1.000 de soldaţi cu care participă, în Ungaria, la luptele dintre Gheorghe Rakoczi şi Ferdinand al III-lea. Aici, Constantin Şerban s-a remarcat prin vitejie, iar la întoarcere a fost numit adjunct al comandantului armatei ţării. Dar cade, curând, din graţiile lui Matei Basarab, care îi taie nasul pentru ca nu cumva tânărul să aspire la domnia ţării şi, astfel, Constantin Şerban este poreclit de către contemporanii săi „Cârnul”. Se retrage la moşia sa din Dobreni, aşteptând vremuri mai bune, care vin odată cu moartea lui Matei Basarab, în urma răscoalei seimenilor împotriva lui. Fiind singurul fiu de domnitor din ţară, pentru că bătrânul Matei Basarab nu a avut copii, Constantin Şerban a devenit principalul beneficiar al mişcării soldaţilor răzvrătiţi, fapt care ne duce cu gândul că, pe undeva, şi el a fost un prezumtiv regizor aflat în spatele acelor evenimente. De altfel, seimenii şi dorobanţii răsculaţi l-au proclamat pe Constantin Şerban domn, iar boierii ţării au confirmat şi ei această alegere. Pentru ca Înalta Poartă să-l recunoască în calitate de domn legitim, noul voievod a plătit o sumă imensă pentru acele vremuri, un milion de piaştri, bani pe care i-a luat din vistieria ţării şi pe care bătrânul voievod Matei Basarab o lăsase plină, după o lungă şi prosperă domnie. Aşa a început prima şi cea mai lungă domnie a lui Constantin Şerban derulată între anii 1654 şi 1658.

Domnie scurtă, dar ctitorie majoră

În plan intern, domnul a avut de înfruntat şi de zdrobit răscoala seimenilor, care i-a slăbit poziţia în plan internaţional. Constantin Şerban rămâne în istorie prin faptul că, în această primă domnie, a lăsat moştenire contemporanilor şi posterităţii o bijuterie arhi­tec­tonică, biserica Mitropoliei din Bucureşti,  al cărei ctitor a fost. Legenda spune că domnul, după înfrângerea răscoalei din 1655 a seimenilor, a hotărât să-I mulţumească lui Dumnezeu că scăpase ţara de primejdie prin ridicarea unei mănăstiri pe dealul ce domina Bucureştii. Lucrările la acest lăcaş au început în anul 1656, însă, pentru că vremurile sunt deasupra oamenilor şi bietul om este sub vremi, cum frumos spune cronicarul, domnul nu avea să o vadă terminată. Edificiul, care a impresionat şi atunci, dar şi în prezent, şi care se înfăţişează şi astăzi ca o scumpă bijuterie arhitectonică din vremurile medievale, avea să fie sfinţit în vremea altui domnitor, Mihnea al III-lea, în ziua de 6 mai 1658, în prezenţa unor oaspeţi străini. Arhidiaconul Paul de Alep, care l-a însoţit pe tatăl său, Patriarhul Antiohiei Macarie al III-lea, în drumul său de la Damasc la Moscova, avea să descrie în jurnalul călătoriei sale această impresionantă ctitorie, numită peste timp, cu respect şi duioşie, „maica tuturor bisericilor din Valahia”. A descris, totodată, momentul în care Patriarhul Antiohiei a săvârşit slujba de sfinţire a acestui preţios lăcaş: „Apoi am mers la o margine a oraşului, pe un deal înalt, care îmbrăţişează cu privirea oraşul dimprejur, unde domnul de acum s-a sârguit să clădească o biserică mă­reaţă şi prea strălucită, semănând pe dinăun­tru cu biserica de la Argeş. Dar aceasta este de cărămidă şi în tindă are doisprezece stâlpi, fiecare dintr-o singură bucată rotundă de piatră, ca să împlinească numărul celor 12 Apostoli. Deasupra ei se înalţă patru turle mari şi în faţă un pridvor larg. Acoperişul este învelit cu plumb, a cărui greutate se spune că se ridică la 40.000 de ocale. Apoi am făcut în ea o slujbă de sfinţirea apei şi Preasfinţia Sa a stropit-o, potrivit pravilei, căci până acum nu fusese încă terminată şi, prin urmare, nu era târnosită. Este închinată Sfântului Constantin, care este şi numele ctitorului, şi ­Sfintei Elena”.

Drumul lung şi definitiv al pribegiei

În 1657, principele Transilvaniei, cu care domnul muntean era în bune relaţii şi care îl ajutase să-i înfrângă pe seimeni, i-a solicitat lui Constantin Şerban sprijin militar pentru a întreprinde o campanie împotriva Poloniei. Dezavuată de sultan şi eşuată în cele din urmă, campania a dus la căderea principelui transilvan, dar şi a voievozilor Moldovei şi Munteniei care îl sprijiniseră în această „necugetată” aventură. Voievozii români fuseseră ame­ninţaţi de sultan că îşi vor pierde tronurile dacă vor participa la această expediţie, iar pentru că nu au ascultat, au fost îndepărtaţi de la domnie.

În 1658, Constantin Şerban a încercat să organizeze fără succes o rezistenţă în faţa invaziei turcilor şi tătarilor, însă a fost nevoit să fugă în Transilvania, în luna martie a aceluiaşi an. El a plecat cu întreaga sa avere şi însoţit de o oaste de 2.000 de soldaţi şi de numeroşi dregători ai săi. Însă, curând soldaţii s-au întors în ţară şi, alături de ei, şi cei mai mulţi dintre boieri, care s-au grăbit să se închine noului domn, Mihnea al III-lea. Constantin Şerban a vieţuit în Bihor, la cetatea Şinteu, unde şi-a dovedit şi aici evlavia şi credinţa faţă de Dumnezeu zidind o biserică ortodoxă la Tindău, unul din satele de pe domeniul stăpânit de el în această parte a lumii unde pribegise. În 1659, pentru două luni, Constantin Şerban, sprijinit de transilvăneni, ocupă tronul Moldovei, însă este alungat de tătari şi este nevoit să se refugieze din nou în Transilvania. După încă o tentativă eşuată de a domni în Ţara Românească şi Moldova, Constantin Şerban a fugit în Polonia, în 1661, adă­pos­tindu-se în cetatea Cameniţa. Aici a trăit un lung şi definitiv exil până în anul 1685, când a trecut la cele veşnice. În monografia dedicată lui, istoricul Nicolae Stoicescu încheie relatarea despre domnia şi viaţa lui Constantin Şerban astfel: „La sfârşitul vieţii, nici un boier sau vreo slugă din ţară nu rămăsese pe lângă domnul mort între străini. Viaţa lui de lupte se termină pe o notă minoră, bătrân şi uitat într-un sat de la marginea pădurilor mari ale Carpaţilor Galiţiei. Domn de spadă, într-o perioadă frământată din istoria românilor, marcată de marele război de apărare din 1658-1662 purtat împotriva Înaltei Porţi, Constantin Şerban nu a întinat numele ţării, asumându-şi respon­sabilităţile politice şi militare impuse de dramaticul moment istoric de la mijlocul secolului al XVII-lea”.