Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Reflecţie duhovnicească asupra morții premature, copilul în textul Panihidei (II)

Reflecţie duhovnicească asupra morții premature, copilul în textul Panihidei (II)

Galerie foto (1) Galerie foto (1) An omagial
Un articol de: Ionuț-Daniel Barbu - 10 Mai, 2021

O învățătură de mângâiere duhovnicească și, totodată, un viu îndemn spre nădejde în cazul adormirii întru Domnul a unui copil găsim într-un capitol intitulat „Credincioasele”, din romanul Frații Karamazov. Aici, autorul surprinde, cu sublimitatea literară specifică, situa­ția dramatică a unei tinere mame care tocmai își îngropase pruncul. Această femeie îndurerată, care în dispe­rarea ei își părăsise temporar casa și bărbatul, ajunsă în preajma starețului Zosima de la schitul Mănăstirii Optina din Rusia, după ce își varsă prin cuvinte toată pătimirea ei înaintea bătrânului cuvios, capătă putere și nădejde prin următoarea sfătuire: „Ascultă ce-ți spun eu, fata moșului. A fost odată un preafericit sfânt, și sfântul ăsta a văzut într-o zi în biserică o femeie ce-și jelea ca și tine pruncul - avusese și ea un singur odor, și Dumnezeu, tot așa, îl chemase la Dânsul. Au nu știi tu, oare, a dojenit-o sfântul, cât de cutezători sunt pruncii care se înfățișează la scaunul Atotputernicului? Nimeni în toată Împă­răția cerurilor nu se încumetă ca ei. Tu, Doamne, grăiesc ei, ne-ai dă­­ruit viață, și nici n-am apucat bine să deschidem ochii, că ne-ai și luat-o înapoi. Și atâta se roagă și cutează să ceară fără nici o sfială, că Dumnezeu le dă numaidecât harul îngeresc. Așa că, zice sfântul, bucu­ră-te, femeie, nu mai plânge în zadar, căci fătul tău se află acum în grădina lui Dumnezeu, printre în­gerii din cer” (F.M. Dostoievski, Frații Karamazov, Ed. pentru Lite­ratură universală, București, 1965, p. 66).

E necesar să evidenţiem ideea fundamentală de la începutul tratării textului liturgic dedicat copiilor, aceea a curăției sufletești-model a lor, confirmată de Însuși Domnul Iisus Hristos. Pe această bază, în ultima rugăciune de o simplitate și frumusețe aparte, imnograful Panihidei copiilor, ieromonahul Gavriil din Sfântul Munte (secolul XV), ne asigură că, „pentru nerăutatea și nevinovăția lor, [Dumnezeu] umple cu ei sânurile lui Avraam […]” (Panihida, p. 65).

Subliniem că întreaga slujbă a prohodirii pruncilor gravitează în jurul pericopei evanghelice (Luca 18, 15-17; 26-27), în care este redat îndemnul Mântuitorului către apostoli cu privire la atitudinea și purtarea față de cei mici: „Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, căci Împărăția lui Dumnezeu este a unora ca aceștia. Adevărat grăiesc vouă: Cine nu va primi Împărăția lui Dumnezeu ca un prunc nu va intra în ea”.

Domnul cunoștea bine că, în timp, va exista riscul permanent ca cei mici să fie împiedicați în avântul lor curat, ca între copii și El să se interpună opacitatea păcătoasă, simțământul paralizat al adulților sau permeabilitatea spirituală redusă a acestora în comparație cu cea a pruncilor, care Îl caută pe Dum­nezeu mobilizați de curăția din inimile lor nealterate de patimile lumii. Măsura duhovnicească a pruncului, deși om foarte mic de vârstă, este foarte greu de ajuns, lucru priceput și de apostoli, care, ascultându-L pe Învățătorul, I-au și adresat întrebarea: „Și cine poate să se mântuiască?” Cei ce iau aminte și caută cu înțelepciune starea de neviclenie și smerenie a copiilor! Și acest lucru este cu siguranță posibil pentru că dialogul l-a încheiat Însuși Domnul într-o cheie a credinței și nădejdii: „Cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu”.

Despre prunci și biruința asupra morții, Biserica a sintetizat atât de minunat izbânda în troparul unui praznic împărătesc prepascal care vestește pentru toți membrii ei: „Învierea cea de obşte mai înainte de Pătimirea Ta încredinţând-o, pe Lazăr din morţi l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule. Pentru aceasta şi noi, ca pruncii semnele biruinţei purtând, Ţie Biruitorului morţii strigăm: Osana, Celui dintru înălţime, bine eşti cuvântat Cel ce vii întru numele Domnului” (Troparul Floriilor).

De aici, rămânând tot în zona teologiei liturgice, ne putem ușor îndrepta atenția asupra unei scene în care tradiția iconografică, pe baza Sfintei Scripturi și a imnografiei bise­ricești, i-a inclus și pe copii. Începând mai ales din epoca bizantină a paleologilor, din secolul al XIII-lea, aceștia apar cu un rol activ în icoana Intrării Domnului în Ierusalim, având prioritate față de părinții lor iudei († Vasile Costin, Arhiepiscopul Târgoviștei, Semnificația icoanei bizantine în Ortodoxie, Arhiepiscopia Târgoviștei, 1997, p. 56).

În cântările Vecerniei Sâmbetei lui Lazăr, contrastul spiritual dintre cei mari și cei mici este anunțat astfel: „[…] şi se vor arăta lăudând pruncii pe Acesta, pe Care Îl pizmuiesc părinţii […]” (Triod, EIBMO, București, 2010, p. 511), împlinindu-se întocmai prorocia din psalmi că „Din gura pruncilor și a celor ce sug ai săvârșit laudă […]” (Ps. 8, 2). Pornind de la descrierea din Sfânta Evanghelie unde Mântuitorul vindecă bolnavii în templu, iar copiii strigă osanale în cinstea Sa (Matei 21, 10-16), iconografii au intuit prezența acestora în mulțime și aclamațiile lor încă de la intrarea Domnului în cetate (Matei 21, 8-10). Astfel, copiii întregesc delicat și vioi atmosfera Floriilor, colorând icoana cu ramuri verzi de finic, ca niște alungiri în aer a stării lor inocente. Întreaga scenă care zugrăvește avântul dezinteresat al copiilor de a-L lăuda pe Mântuitorul Iisus Hristos redă efortul lor doxologic în două planuri. Câțiva sunt în palmier și taie ramuri, iar alți copii, cu smerenie, își aștern hainele înaintea asinei care Îl poartă pe Dumnezeu. O frumoasă reflecție pe marginea valenței teologice a acestor manifestări biblice ale copiilor este și următoarea: „[...] Domnul intră doar în cetatea inimii lipsite de răutate […]; copiii au ima­ginea unor catehumeni care-și dezbracă haina vechiului Adam, îmbrăcând cu jubilație haină albă pascală de neofit, urcându-se cu curaj în pomul raiului și purtând în mâini ramuri de biruință […]; pruncii sunt pârga cerească a umanității, avangarda acesteia în Cetatea cerească, primii chemați la cuminecare” (pr. prof. dr. Jan Nicolae, Copiii, avangarda Împăratului ceresc).

Într-un plan extins al euharistiei înțelese ca stare vie de recunoștință permanentă din partea tuturor vârs­telor - dintre care cea a copilăriei neîndoielnic are prioritate -, se pare că o icoană mai rară a Floriilor a cristalizat, în timp, detaliul când unul dintre copii se înclină cucernic, sărutând din mers piciorul Mântuitorului Hristos. „Zugravul - interpretează N. Crainic - a concentrat în acest amănunt toată adânca pornire și toată recunoștința copilăriei din lume pentru Fiul lui Dumnezeu, Care vine”.

Citeşte mai multe despre:   Anul comemorativ al celor adormiți în Domnul  -   Panihida  -   moarte