Remedii și vindecări în literatura hagiografică (II)

Citește și: Remedii și vindecări în literatura hagiografică (I)

Antropologia creștină, accentuând unitatea psihosomatică a omului, are, în chip firesc, o deschidere pozitivă atât asupra sănătății su­fle­tești, cât și a celei trupești, existând o reciprocitate firească între acestea. Biserica dintotdeauna s-a rugat atât pentru sănătatea sufletească, cât și trupească a credincioșilor, însă prelungirea vieții și păstrarea sănătății trupești nu au fost o prioritate a Bisericii, cunoscând relativitatea acestui demers: „Scopul Bisericii nu este să dea lumii un mod de a supraviețui sau de a dobândi o viață cât mai lungă, ci viața care biruiește moartea” (Georgios Mantzaridis, Morala creștină, vol. II, trad. de diac. drd. Cornel Constantin Coman, București, Ed. Bizantină, 2006, p. 475). Călugării îm­bu­nătățiți vedeau în boală un exer­cițiu de creștere duhovnicească atât de profund, încât, de multe ori, refuzau nu doar tratamentul, ci chiar o hrană mai întăritoare, care să-i ajute să depășească mai ușor sufe­rința trupească. Astfel, ei nu căutau odihna, confortul lumii acesteia, ci doar Împărăția lui Dumnezeu: „Un bătrân a căzut într-o boală grea, - citim în Pateric -, încât cele dinlăuntrul lui scoteau mult sânge. Unul dintre frați s-a întâmplat să aibă niște prune uscate. Și făcând terci, a pus și pe acestea în el și au adus Bătrânului. Și-l rugau să guste puțin […]. Iar Bătrânul, privindu-l îndelung, a zis: Cu adevărat aș vrea să mă lase Dumnezeu în această boală alți treizeci de ani. Și nu a primit Bătrânul, în astfel de boală fiind, să mănânce fiertură” (Patericul Mare. Apoftegmele Părinților Pustiei. Colecție tematică, IV, 114, Ed. Bizantină, 2015, p. 314).

În narațiunile hagiografice, alături de detaliile legate de viața și pătimirile unui sfânt, de minunile săvârșite, de scenele din viața cotidiană din acea vreme, vom întâlni expuse în acestea și o serie de cunoștințe medicale: „utilizarea terminologiei relevante sau descrierile simptomelor bolilor sau, uneori, ale instrumentelor și tratamentelor chirurgicale” (Stephanos Efthy­miadis, „Collections of Miracles (Fifth-Fifteenth Centuries)”, în: The ­Ashgate Research Companion to Byzantine Hagiography, vol. II: Genres and Contexts, London/New York, Routledge, 2014, p. 105). Astfel, nu trebuie să ne surprindă faptul că „hagiografii nu s-au sfiit să-și demonstreze propria competență în teoria și practica medicală” (ibidem, p. 105), sigur, fără a avea pretenții de a fi considerați specia­liști, și, „în ciuda tendinței lor generale de a denunța medicii pentru avariția și ineficiența lor”, toți vor sublinia „su­perioritatea unui sfânt și a lo­cașului său sfânt de vindecare” (ibidem, p. 105). Sigur că în perioada creștinismului primar erau foarte mulți șarlatani care se dădeau drept medici doar cu scopul de a câștiga bani cu ușurință. Majoritatea Pă­rinților Bisericii îi îndeamnă pe creștini spre a-i consulta pe medici, când sunt în boli și suferințe trupești, văzând în medicină o cu­noaștere care vine tot de la Dumnezeu, însă îi sfătuiesc la prudență spre a nu fi victimele diferiților impostori. Astfel, Origen se întreba într-o scriere a sa „care știință vine de la Dumnezeu mai mult decât știința sănătății” (Origen, Omilii la Numeri, XVIII, 3).

Vindecarea, chiar dacă vine prin meșteșugul medicului, este dată tot de Dumnezeu: „Fără Dumnezeu nu poate face nimic nici doctorul, ci Dumnezeu e Cel ce dă sănătate celui ce suferă” (Sf. Varsanufie cel Mare, Scrisori duhovnicești, 770, în: Filocalia, vol. 11, București, Ed. IBMO, 2017, p. 822). Astfel, citim că Avva Sisoe, rugându-se pentru vindecarea unui ucenic al lui, „a întins mâinile spre cer, zicând: Dumnezeule, fie că vrei, fie că nu vrei, nu Te las până nu îl tămăduiești! Și îndată s-a tămăduit” (Patericul Mare, XIX, 22, p. 894). De asemenea, citim, în același context, că o femeie care suferea de cancer la sân, auzind despre puterea Avvei Longhin, căuta să-l întâlnească. Și când aceasta l-a întâlnit, adunând lemne pe malul mării, dar nerecunoscându-l, acela s-a smerit spunând despre sine că Avva Longhin este un înșelător și să nu se ducă la el. Însă, făcând semnul Sfintei Cruci înspre locul bolnav al femeii, i-a spus: „Mergi și Dumnezeu te va vindeca. Longhin nu-ți poate fi de folos cu nimic. Și femeia a plecat crezând cuvântului și s-a tămăduit îndată. După acestea, povestind unora lucrul și trăsăturile Bătrânului, a aflat că acela era Avva Longhin” (Patericul Mare, XIX, 11, p. 889). Paginile Limonariului ne încredințează de același lucru: ceea ce, de multe ori, medicina nu poate rugăciunea împlinește: „Eu, poves­tește Avva Chiril, zăceam de o boală de nevindecat. Nici un doctor nu a putut să mă tămăduiască. Când m-am întors la Avva Iulian, Bătrânul m-a vindecat îndată prin rugăciunile lui” (Ioan Moshu, Limonariu sau Livada duhovnicească, 28, traducere și comentarii de pr. prof. dr. T. Bodogae și D. Fecioru, Alba Iulia, 1991, p. 44). Același lucru îl putem citi și în minunile Părinților din Apus. Astfel, Sfântul Grigorie cel Mare, istorisind despre Sfântul Benedict de Nursia, povestește că într-o zi, în timp ce frații de la mănăstire construiau un perete, acesta s-a dărâmat peste unul dintre tinerii monahi, zdrobindu-i nu doar multe dintre oase. Aducându-l pe monah înaintea venerabilului Părinte Benedict, „omul lui Dumnezeu le porunci să îl pună imediat pe salteaua pe care se ruga de obicei și, după ce îi trimise afară pe frați, închise chilia. El se adânci în rugăciune mai stăruitor decât de obicei. Lucru minunat (mira res): în același ceas, îl trimise din nou pe acesta teafăr și sănătos, ca înainte, la aceeași muncă” (Grigorie cel Mare, Dialoguri, II, XI, 1-2, trad. de Cristina Horotan, Iași, Ed. Polirom, 2017, p. 133).

Amintind practicile care însoțeau tămăduirea bolnavilor prin rugăciune și însemnarea cu semnul Sfintei Cruci, nu putem trece cu vederea atingerea acestora de relicve sfinte, de icoane, ungerea cu untdelemn sfințit și consumarea sau stropirea cu apă sfințită, toate acestea fiind amintite în multe izvoare hagiografice ca mijloace prin care lucrează harul tămăduitor al Duhului Sfânt. Astfel, citim în Istoria lausiacă despre Sfântul Macarie Alexandrinul (Orășeanul), care a tămăduit o mulțime foarte mare de bolnavi: „Aflându-ne noi acolo, a fost adusă la el o fecioară de neam nobil din Tesalonic, care era paralizată de mulți ani. Ungând-o douăzeci de zile cu untdelemn sfințit cu mâinile lui și rugându-se, a trimis-o sănătoasă în cetatea ei” (Paladie, Istoria lausiacă (Lavsaicon). Scurte biografii de pustnici, 18, București, Ed. IBMO, 1993, p. 42). De asemenea, se spunea despre Avva Veniamin că „s-a învrednicit de darul vindecărilor. Oricine peste care își punea mâna sau îi dădea untdelemn, după ce-l binecuvânta, se izbăvea de orice boală” (Paladie, Istoria lausiacă, 12, p. 30). Sfântul Ioan Casian amin­tește în Convorbiri duhovnicești despre Avva Avram cel Simplu, care s-a întâlnit, într-o zi, pe drum, cu „o femeie având în brațe un copil slab și pe moarte, fiindcă ea n-avea lapte, ce l-a întâmpinat cu rugăciuni și lacrimi s-o ajute. El i-a dat să bea un pahar cu apă, peste care făcuse semnul Sfintei Cruci, și, pe dată, după ce ea l-a băut, în chip minunat, sânul ei, care secase, s-a umplut de lapte” (Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, XV, 4, trad. de prof. David Popescu, București, 2004, p. 373).

Putem citi în scrisorile duhov­nicești ale Sfântului Varsanufie cel Mare despre un creștin iubitor de Hristos care, „îmbolnăvindu-se și fiind prins de fierbințeală, ceru Marelui Bătrân să se roage pentru el ca să i se ușureze durerea. Ba i-a trimis și apă ca să o binecuvânteze și apoi să bea din ea. Căci nu putea răbda fierbințeala. Și rugându-se Bătrânul, acela a băut și îndată s-a potolit fierbințeala și a încetat durerea” (Sf. Varsanufie și Ioan, Scrisori duhovnicești, 643, în: Filocalia, vol. 11, pp. 755-756).

În concluzie, majoritatea textelor literare hagiografice prezintă anumite coordonate generale ale teologiei bolii, accentuând faptul că tămăduirea este doar un dar de la Dumnezeu, o lucrare a harului lui Dumnezeu prin sfinți, icoane și sfinte moaște. „Toți aceștia au o trăsătură comună: harul dăruit fiecăruia pentru a vindeca omul aflat în boală. Ei sunt numiți «doctori sau tămăduitori fără de arginți» , întrucât nu au cerut niciodată plată pentru vindecările lor” (Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, „Îngrijirea bolnavilor este poruncă dumnezeiască și datorie socială”, în: Calendar creștin-ortodox 2024, București, 2024, p. 8).