Remedii și vindecări în literatura hagiografică

Cele mai multe minuni relatate de textele literare hagiografice au ca subiect una sau mai multe vindecări: „Aproximativ nouăzeci la sută din toate minunile sunt preocupate de vindecarea bolilor oamenilor. Majoritatea acestor minuni sunt realizate numai prin rugăciune, cre­dința sinceră în eficacitatea și mijlocirea oamenilor sfinți” (C. Grant Loomis, „Hagiological Healing”, în: Bulletin of the History of Medicine, 8/1940, 4, p. 630). Însă, de multe ori, textele hagiografice descoperă chiar anumite remedii și practici folosite în perioada Antichității târzii. Sigur, nu trebuie să înțelegem că sfinții tămăduitori, cu câteva mici excepții, au avut cunoștințe medicale și ar fi vindecat bolile prin anumite remedii sau tratamente. Remediile folosite, de cele mai multe ori, sunt doar pretexte, nu vindecă materia în sine, ci ea este folosită spre împlinirea lucrării de vindecare minunată: „Nimic nu sugerează că aceștia au avut pregătire medicală sau au dobândit vreo experiență medicală specifică, dimpotrivă, sugestia este mai degrabă că ei au fost capabili să vindece oamenii prin credința în Dumnezeu - uneori credința bolnavului sau a părinților săi fiind o condiție suplimentară crucială - și prin puterea Duhului Sfânt. Într-adevăr, χάρισμα creștină timpurie a vindecării, așa cum se face referire în unele dintre epistolele pauline, ­pare să stea în faptul că cineva, fără nici o pregătire medicală (cel puțin nu în sensul laic, tehnic al cuvântului), a primit darul de a fi capabil să vindece oamenii pe care medicina profesională nu a reușit” (Philip van der Eijk, „Galen and Early Chris­tians on the Role of the Divine in the Causa­tion and Treatment of Health and ­Disease”, în: Early Christianity, 5/2014, p. 342).

O istorisire din mediul apusean adunată într-o colecție de minuni, Dialogus miraculorum (Dialogul despre minuni), realizată de un călugăr cistercian, Caesarius de Heisterbach, relatează despre un tânăr călugăr, Adam de Locheim, care suferea de o eczemă foarte urât mirositoare, ce îl făcea pe acesta respingător pentru prietenii și vecinii lui. În timpul rugăciunii zilnice a acestui călugăr în fața unei statui a Fecioarei, a văzut-o pe însăși Maica Domnului, care și-a exprimat îngrijorarea pentru starea lui, eczema fiind tot mai purulentă. Călugărul i-a explicat „femeii dinaintea lui” că a căutat mult timp un remediu, dar nici unul nu s-a dovedit eficient. Ca plată pentru râvna și credin­cio­șia sa, Fecioara Maria i-a dăruit aces­tuia un leac. Ea a prescris fructele unui anumit pom și l-a învățat să se spele cu ele de trei ori înainte de a merge la Sfânta Liturghie. Intervenția Maicii Domnului a avut un succes instantaneu, făcându-l pe interlocutor să remarce: „Nu există nimic mai eficient și mai bun decât medicina Sfintei Fecioare Maria” (Caesarius of Heisterbach, Dialogus miraculorum, III, 7, 24, [Fontes Christiani, 86], trad. de­ ­­­N. Nösges și H. Schneider, vol. 3, Turn­­hout, Brepols, 2009, pp. 1369-1375). Care a fost acest remediu curativ al Maicii Domnului? „Cu siguranță nu a fost doar rugăciunea, deoarece ea l-a povățuit pe Adam să aplice un anumit materium medicum, pe care l-a strâns prompt dintr-o vale din apropiere. Exemplul lui Caesarius invită la reflecție asupra abordărilor suprapuse ale vindecării în Evul Mediu. Materialul hagiografic precum acest exemplum contribuie mult la înțelegerea noastră în experierea bolii și a vindecării în Evul Mediu” (Sara Ritchey, „Health, Healing and Salvation: Hagio­gra­phy as a Source for Medieval Health­care”, în: Samantha Kahn Herrick [ed.], Hagiography and the History of Latin Christendom, 500-1500, [Reading Medieval Sources, 4], Lei­den/Bos­ton, Brill, 2020, p. 417). Chiar dacă sfinții descopereau bolnavilor sau vindecătorilor acestora o serie de remedii, nu înseamnă că acestea își aveau eficacitatea în ele însele, ci toți cei vindecați vedeau în aceste remedii doar căi prin care Dumnezeu lucra spre tămăduirea acestora în chip minunat. Dumnezeu lucra prin sfinții Săi, întinzându-Și mâna dreaptă a puterii Sale tămăduitoare, după expresia Sfântului Grigorie de Tours: „medicabilis divinae potentiae dextera” (Gregorius Turonensis, „Vitae Patrum seu Liber de vita quorumdam feliciosorum”, XV, II, în: PL 71, 1225).

Sfântul Sofronie al Ierusalimului, autorul mai multor texte hagiografice, prezentând cazurile de vindecare minunată ale Sfinților Chir și Ioan, accentuează că lucrarea taumaturgică a acestora este o minune [θαῦμα, τέρας] (Sofronii Monachi Sophistae, „Narratio miraculorum Ss. Cyri et Joannis sapientium anargyrorum”, XXX, în: PG 87/3, 3520D) și nu se desfășoară „într-un mod medical [ἰατρικῶς]” (Sofronii Monachi, „Narratio miraculorum Ss. Cyri et Joannis”, XXX, în: PG 87/3, 3520D). Cu toate acestea, Sfântul Sofronie al Ierusalimului nu respinge medicina laică, cum s-ar părea la o lectură superficială a narațiunilor sale hagiografice; el nu a dezaprobat absolut deloc consultarea unui medic profesionist de către creștini pentru tratamentul diferitelor boli, indiferent dacă acesta era un medic necreștin sau creștin (și dintre aceștia din urmă erau foarte mulți în Imperiul Roman Târziu). „Dintre sfinții taumaturgi, unii au studiat știința medicală a epocii lor și au vindecat bolnavii atât cu medicamente, cât și cu harul Sfântului Duh, prin rugăciune. Alții din această categorie nu au studiat medicina, însă li s-a dăruit harul de a tămădui. Pe aceștia credincioșii au ajuns să-i venereze ca vindecători minunați, iar alții au fost incluși în categoria sfinților tămăduitori datorită vindecărilor minunate săvârșite după moartea lor, prin puterea harului dăruit de Dumnezeu sfintelor moaște” (Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, „Îngrijirea bolnavilor este poruncă dumnezeiască și datorie socială”, în: Calendar creștin-ortodox 2024, București, 2024, p. 8).

Nici hagiografii, persoanele poate cele mai apropiate sfinților și cei mai buni cunoscători ai puterilor lor de vindecare, nu au ezitat să apeleze la medici, care, chiar dacă, de multe ori, nu au reușit să vindece boala, nu i-au făcut pe aceștia să se îndepărteze de știința medicală și să scrie împotriva acesteia. Autorul Vieții și minunilor Sfintei Tecla spune că a mers mai întâi la medici având antrax, iar doar atunci când aceștia i-au propus amputarea unui deget, a decis să ceară ajutor la sfântă. În mod similar, Sfântul Sofronie al Ierusalimului a căutat mai întâi sfatul medicilor alexandrini, având un ochi bolnav și, pentru că ei nu l-au putut ajuta, s-a dus să ceară ajutorul Sfinților Chir și Ioan.

Literatura hagiografică patericală, de asemenea, întărește faptul că remediile folosite erau doar simple subterfugii, cu rol de a ascunde, din smerenie, lucrarea minunată taumaturgică a unui sfânt, spre a muta cumva atenția de la puterea vindecătoare a sfân­­tului la un anumit element exterior folosit de acesta în vindecare. Toate apoftegmele din Pa­teric care istorisesc diferite minuni întăresc faptul că vindecarea este urmarea rugăciunii asidue și a însemnării cu semnul Sfintei Cruci, nici un alt remediu nu este lucrător în vindecare per se. (Va urma)