Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Rugăciunea, comuniune continuă cu Dumnezeu

Rugăciunea, comuniune continuă cu Dumnezeu

Galerie foto (1) Galerie foto (1) An omagial
Un articol de: † Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului - 01 Mai, 2022

Credinţa că nu putem face nimic fără Dumnezeu nu constituie o rugăciune, aşa cum considera arhimandritul Varlaam în secolul al XIV-lea. Filosoful calabrez era sigur că omul se poate ruga neîncetat, dobândind habitus-ul rugăciunii. Acest habitus, după cum considera el, înseamnă a fi conştient că nimic nu poate fi săvârşit aici, pe pământ, fără voinţa lui Dumnezeu.

Sfântul Grigorie Palama scria că „starea de rugăciune, spune el [Varlaam], este de a nu putea face nimic, a gândi sau a acţiona, fără voinţa lui Dumnezeu; cel care are această stare, se roagă neîncetat” (Triade). Atribuind rugăciunii un caracter pasiv şi de natură intelectuală, Varlaam a provocat, astfel, polemica cu Sfântul Grigorie. Dacă rugăciunea neîntreruptă ar fi această stare de care vorbeşte Varlaam, atunci chiar şi cel care nu se roagă niciodată, adică diavolul, ar putea-o avea, spune Sfântul Grigorie, doar pentru că ştie că este imposibil să facă ceva fără să aibă voia lui Dumnezeu: „El [diavolul] ştia, într-adevăr, că nu putea face nimic, nici măcar împotriva porcilor, fără voia lui Dumnezeu”.

Profesorul Georgios Mantzaridis observă că „exemplul diavolului este, cu siguranţă, utilizat de Palama cu exagerare, dar intenţia lui este de a sublinia bine caracterul activ şi existenţial al rugăciunii” (Georgios Mantzaridis, La doctrine de Saint Grégoire Palamas sur la déification de l´être humain). Credinţa după care noi nu putem face nimic fără Dumnezeu nu constituie o rugăciune, ci o introducere la aceasta: rugăciunea este o manifestare activă a întregii existenţe umane care, aprinsă de dorul dumnezeiesc, părăseşte orice pentru a-L găsi pe Dumnezeu (Sf. Grigorie Palama). Mistuiţi de dragostea de Dumnezeu şi înstrăinaţi de trup, cei care vieţuiesc în rugăciune şi în liniştire continuă să simtă totuşi pătimirile trupului, dar numai pentru a le judeca dacă nu sunt deplin curate sau pentru a-şi da seama că încă n-au ajuns la fericirea veşnică a vieţii noastre (Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, notă în Filocalia, vol. VII).

Comuniunea vie a omului cu Dumnezeu

Rugăciunea neîntreruptă, după Sfântul Grigorie Palama, nu este altceva decât comuniunea continuă şi vie a omului cu Dumnezeu: ea este posibilă atunci când omul dobândeşte în el darul rugăciunii. Acest dar, dat de Dumnezeu celor care sunt puternic ataşaţi nevoinţei acesteia, rămâne mereu în inima omului şi uneori îl conduce spre comuniunea cu Dumnezeu, uneori se roagă împreună cu el (Sf. Grigorie Palama). Astfel, rugăciunea neîntreruptă nu apare ca o acţiune spirituală individuală, ci ca fructul sinergiei dintre om şi harul lui Dumnezeu care se găseşte şi acţionează tainic în acesta (G. Mantzaridis, op. cit. pag. 112).

Aşa cum observa părintele Stăniloae, rugăciunea este, pentru Sfântul Grigorie Palama, o faptă de putere arătată în trup şi prin trup, nu o stare şi o lucrare a sufletului rupt de trup. Tot ce se petrece în trup, fie cât de curat, era aruncat de Varlaam la coş; el reţinea doar speculaţia. Palama observa că aceia aflaţi în rugăciune nu sunt toţi răpiţi, ci pe unii îi lasă Dumnezeu în lucrări dăruite de El însuşi. Rugăciunea nu e simplă „meditaţie”, ci luptă, încordare a întregii fiinţe. Opinia lui Varlaam îmbibată de teoria rugăciunii ca meditaţie pur intelectuală era că rugăciunea minţii n-are nevoie de treptele virtuţii urcate cu osteneală pentru a ajunge la unirea cu Dumnezeu. Pentru el această unire era o stare de apofatism intelectual, o simplă golire a minţii de toate ideile cunoscute; o negare teoretică a tuturor afirmaţiilor pentru a avea sensul exact al lui Dumnezeu ca mai presus de toate afirmaţiile. Aceasta înseamnă a fi unit cu Dumnezeu printr-o procedură pur intelectuală. Iar pentru aceasta nu se cerea trecerea prin treptele virtuţilor şi ale rugăciunii. „Sfântul Grigorie Palama pune mare accent în scrierile sale pe unitatea psiho-fizică a omului, opunându-se cu toată puterea sa dualismului şi, implicit, spiritualismului platonic, ale antropologiei varlaamite. Pe această unitate se fundamentează atât capacitatea omului de a pune în practică metoda isihastă psiho-fizică de rugăciune, cât şi transformarea trupului ca urmare a conformităţii tot mai accentuate - transformare care survine pe măsură ce credinciosul înaintează în rugăciunea curată - a omului întreg - trup şi suflet - cu harul lui Dumnezeu. La Palama, în controversa sa cu Varlaam, accentul hotărâtor este pus pe unitatea dintre suflet şi trup, reabilitând astfel materia pe care tendinţele spiritualiste ale elenismului au avut mereu înclinaţia să o dispreţuiască. Conform lui, spiritul omenesc este tot atât de deosebit de Dumnezeu ca şi trupul, iar Dumnezeu, acordându-i iertarea, mântu­ieşte omul în întregul său, trup şi suflet” (Pr. prof. dr. Vasile Citirigă, „Participarea trupului omenesc la rugăciune, în vizi­unea Sfântului Grigorie Palama”, pag. 185).

Latura pătimitoare mijloceşte între minte şi trup. Fără latura pătimitoare n-ar putea lucra mintea asupra sufletului. Trupul este condus spre desăvârşire de către minte prin latura pătimitoare, dar şi mintea îşi actualizează puterile ei de spiritualizare sau de sfinţire a trupului prin latura pătimitoare. Căci prin ea lucrează asupra trupului: „Dar, precum se pare, filosoful a auzit şi şi-a închipuit ceva despre nepătimire. Despre lipsa de durere n-a auzit însă că e de la cel rău şi că e dispreţuită de Părinţi? Deci, este şi o durere bună, opusă acestei lipse de dureri; la fel există şi lucrări comune sufletului şi trupului, care sunt de folos sufletului, mai bine zis îl desăvârşesc, dacă desă­vârşirea îi vine acestuia prin păzirea poruncilor. Iar dacă acestea sunt fapte ale trupului, cu atât mai mult sunt ale laturii pătimitoare a sufletului, care e nemijlocit unită cu mintea. Căci trupul e unit prin mijlocirea acesteia cu mintea” (Sfântul Grigorie Palama, Cuvânt pentru cei ce se liniştesc cu evlavie).

Trupul participă la viaţa sufletului prin puterea pasională a acestuia. Sufletul şi trupul sunt împletite în puterea pasională: „Căci dacă se va împărtăşi atunci şi trupul împreună cu sufletul de bunătăţile tainice, se împărtăşeşte şi acum, după putere, de harul dăruit în chip tainic şi negrăit de Dumnezeu minţii curăţite, şi-şi însuşeşte şi el cele dumnezeieşti potrivit cu sine. Astfel se preschimbă şi se sfinţeşte, dar nu se omoară prin deprindere partea pătimitoare a sufletului. Iar aceasta, fiind comună sufletului şi trupului, se sfinţesc şi înclinările şi lucrările trupului. Căci desfăcându-se de bunătăţile vieţii de aici pentru nădejdea bunătăţilor viitoare şi mişcându-se în chip sănătos prin lipsa de griji, mintea simte, după Sfântul Diadoh, bunătatea dumnezeiască negrăită şi transmite şi trupului, pe măsura îna­intării sale, bunătatea sa. Iar această bucurie, ivită în suflet şi în trup, este o dovadă nemincinoasă a vieţuirii nestricăcioase” (Tomul aghioritic, în FR, vol. VII, pp. 384-385).

Părintele Stăniloae observa că Sfântul Grigorie Palama accentuează adeseori tainica unire ce există între suflet şi trup, astfel: „În perceperea simţurilor se întâlneşte sufletul cu trupul. Trupul nu e trup fără viaţa sufletului în el. Viaţa sufletului e şi viaţa lui. Totuşi, în planul vieţii naturale, în lucrarea simţurilor domină trupul, iar în a minţii sufletul. Dar unirea dintre cele două lucrări sau dintre suflet şi trup se face deplină când Duhul Sfânt se sălăşluieşte în credincios sau când credinciosul se înduhovniceşte şi e ridicat la o lucrare care depăşeşte atât lucrarea naturală a simţurilor, cât şi a minţii. În lucrarea aceea superioară şi unificatoare, lucrarea simţurilor primeşte un caracter de şi mai accentuată spiritualitate, iar lucrarea minţii devine şi mai simţitoare. Posibilitatea acestei spiritualizări a sensibilităţii sau a sensibilizării spiritualităţii e dată în faptul că toată realitatea văzută e în fond o raţionalitate dinamică plasticizată (ştiinţa spune azi că masa e energie sau viceversa); şi cu atât mai mult trupul omenesc, străbătut şi mişcat de sufletul raţional” (Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Nota 684, în FR, vol. VII, p. 385).