Rugăciunea întreține metabolismul spiritual al omului

Părintele Teofil Tia este decanul Facultății de Teologie Ortodoxă din Cluj. S-a născut la 12 noiembrie 1971 în orașul Ocna Mureș din județul Alba. Licențiat al Facultății de Teologie din Sibiu (anul 1996), cu teza: Teologie și cultură europeană. Identitatea Ortodoxiei românești, sub îndrumarea pr. prof. dr. Ion Bria de la Geneva, este doctor în teologie, sub îndrumarea aceluiași distins profesor și teolog, în anul 2000. Călugărit, hirotonit și hirotesit arhimandrit, a ajuns lector, conferențiar și profesor universitar. Bogata sa experiență didactică și deopotrivă pastorală-duhovnicească, dobândită în slujirea de preot-duhovnic, la Alba Iulia și Cluj-Napoca, m-au făcut să mă îndrept spre părintele Teofil cu aceste întrebări despre pastorație și duhovnicie, ale căror răspunsuri să fie folositoare nouă, tuturor.

Părinte decan, care este im­portanța rugăciunii per­sonale în viața preotului? Este exemplul său personal o bună metodă pastorală de propovăduire a Evangheliei?

Rugăciunea personală este o condiție a evoluției spirituale. Este obligatorie pentru a atinge o anumită intimitate cu Dumnezeu. O viață duhovnicească fără rugăciune personală, doar cu rugăciune publică, este precum un program cotidian caracterizat doar de interacțiuni publice și lipsit de mo­mente de cultivare a sin­gu­ră­tății. Sistola și diastola din funcțio­narea inimii și a organismului, ins­pirația și expirația specifice sis­temului respirator își au echivalențele lor în plan spiritual. Fără ele se produce moartea organismului viu. Deci rugăciunea individuală este obligatorie pentru metabolismul de zi cu zi al vieții preotului și al familiei sale. Dacă ea nu mai există, viața este marcată de neîmpliniri, eșecuri, frustrări, nevroze. Mai mult, lectura vieții de zi cu zi se va schimba: fără rugăciune, răul care ar fi trecut neobservat pare gigantic, strivitor, ucigător. Pe când, practicând rugăciunea zilnică, răul îl percepi ca fiind minor, nesemnificativ. Fără rugăciune, va suferi cel mai mult lucrarea de proclamare a Evangheliei, căci vor pieri dinamismul preotului, entuziasmul pentru munca sa, bucuria de a trăi a fiecărei zile și se vor instala rutina, plictisul, oboseala cronică.

Recomandați viitorilor preoți și fiilor duhovni­cești să practice „Rugăciunea lui Iisus”? Care este folosul practicării ei?

Desigur! Este rugăciunea regală, calea „imperială” de acces la Dumnezeu. E scurtă, practică și de maxim efect. Propun să fie spusă pe respirație, cu ajutorul metanierului, pentru a se implementa în inconștientul fiecăruia. Ea aduce un calm fără margini, o bucurie interioară permanentă, un echilibru emoțional profund și multă putere de a iubi. Ne scu­tește de seceta afectivă, de tentaculele întristării și chiar ale depresiei. Pentru civilizația noastră frenetică și solicitantă continuu, ­isihasmul e cea mai bună formă de a răspunde provocărilor. Decât să faci observații altora, mai bine roagă-te pentru ei cu Rugăciunea inimii. Isihasmul ne poate introduce într-o lume paralelă, ne poate ridica în alt plan existențial, pur duhovnicesc, ne poate ocroti de toată toxicitatea unei lumi care ne-ar vrea prizonier doar al ei, gustând și inhalând numai chestii pur imanente, trecătoare, perisabile. Universul întreg emoțional poate fi reglat de Rugăciunea inimii.

În Omiliile Sfântului Grigorie Palama, aflăm că sfântul tâlcuia păstoriților săi textele evanghelice într-un mod filocalic, chemându-i la trăire duhovnicească. Cum se poate reinstaura duhovnicia în societatea de astăzi, bântuită de secularism, neo-marxism și alte subtile anormalități, însă setoasă de curăție și normalitate? Cum se pot transmite astăzi învățătura și viața duhovnicească autentică?

Trăirea duhovnicească înseamnă pătrunderea ființei noastre cu dragostea dumnezeiască. Pentru aceasta am fost creați, pentru fericire în dragoste și nemurire. De aceea trebuie să fim permanent atenți la cei doi vectori: pe de o parte, cel vertical, lucrarea unei intimități cu Dumnezeu, pe de altă parte, cel orizontal, exersarea în dragoste cu semenii, prin fapte concrete, potrivite propriei harisme și propriei vocații din lume. Dacă nu ne-am descoperit vocația și locul, încă nu suntem cu ­adevărat pe traseul mântuirii. Toți avem un loc unic și inconfundabil pe harta de mântuire a lumii, și dacă am alunecat în alt loc, nu „adunăm” împreună cu Mântuitorul, ci risipim. Cuvântul divin e clar: „Cel care nu adună cu Mine, risi­pește!”. Ceea ce nu facem din dra­goste, nu ne va fi de folos cu adevărat. Mai înainte de a restaura duhovnicia în lume să o instaurăm în ființa noastră. Cuvântul părintelui Arsenie Papacioc e concludent: „Vreau să schimb o lume întreagă, schimbând un singur om: pe mine!”. Prioritatea numărul unu este sfințirea mea, și apoi voi avea energie pentru a-i ajuta și pe alții. Dacă încep cu alții, nu voi mai ajunge niciodată la mine. Aceasta este adevărata ordine pe traseul sfințirii de sine.

Enumerați câteva metode de a transmite mesajul evan­ghelic și a-i chema la viață duhovnicească pe tinerii elevi și studenți.

Prima dată trebuie să-i ajutăm să-și creioneze un proiect de viață inteligent. Ce i-ar face pe ei feri­ciți? Care sunt căile prin care pot ajunge împliniți? Pe lângă abordarea pozitivă, trebuie să fim atenți la pericole, la negativul lumii noastre: se pot ei imuniza la falsele valori pe care le propune uneori mass-media? Banii, averea, prestigiul personal, materia sunt zeități care guvernează civilizația consumistă. Umblă și ei după acestea, cu disperare? Ce vor să facă „din” viața lor și „cu” viața lor? Toată bătălia se realizează în jurul unui unic obiectiv: acela de a deveni fericiți! Ce ne va face fericiți: materia, prestigiul, averea, instinctele satisfăcute supraabundent, sau echilibrul, trăirea interioară, accentul pe suflet și sensibilitatea față de religie? Religia vine cu o ofertă de dincolo de lume, transcendentă, eternă. Dacă ei își vor ști vertebra proiectul de viață și din punct de vedere religios, vor avea un câștig enorm. Din păcate, societatea neo-marxistă ar vrea să elimine, să evacueze tot ceea ce este sacru din viața lor. Însă doar în spatele sacrului se ascunde iubirea. Oferta pe care o face lumea este de concurență, agitație și poftă de a beneficia doar de o „satisfacție instantanee”. Religia lucrează cu valori ce acționează pe termen lung și e conștientă că acestea nu se asimilează instantaneu, ci etapizat. Dar ele pot genera apoi o fericire consistentă, durabilă, eternă chiar. Tinerii trebuie deci să fie foarte atenți din ce direcție vine seducția și ce este, cu adevărat, în interesul lor. 

Ce responsabilitate au preoții față de starea generală de decădere (de „co­rup­ție spirituală”) în care se află societatea noastră? Cum ar putea interveni eficient?

Societatea are preoții pe care-i merită. Tot așa cum are și liderii politici pe care-i merită. Așa că nu e duhovnicește să ne prea lamentăm că nu avem lideri vrednici. Sunt dintre noi, pe măsura noastră. Să ne răsune în minte permanent cuvintele părintelui Arsenie Papacioc: „Vreau să schimb o lume întreagă schimbând un singur om: pe mine!”. Deci, să încetăm să criticăm și să ne lamentăm de calitatea slabă a celorlalți și să ne uităm la noi înșine; mai întâi să ne convertim și să ne înnoim pe noi înșine, să exorcizăm răul din ființa noastră, și apoi să-i mai analizăm pe alții. Să practicăm pocăința perpetuă, căci aceasta ne poate sfinți enorm! Fiecare generație are nevoie de lucrare pastorală pentru a se putea mântui. Deci, preoții de astăzi sunt responsabili pentru generațiile de astăzi. Tot răul, de la Adam și Eva până la sfârșitul lumii, nu este decât o picătură de otravă în fața unui ocean de „apă vie”, care este dragostea divină. Deci, ar putea picătura să otrăvească oceanul? Nu! Așa încât, pentru a ne păstra elanul pastoral nu privim la câtă degradare e în jur, ci la cât bine putem noi consolida, răspândi, revărsa în lumea în care trăim. Metodele de intervenție sunt diferite, în funcție de profilul fiecărui preot. Depinde de încli­națiile sale personale: inter­acțiuni constante cu tinerii sau cu cei mici (copiii); sau poate organiza grupuri de dialog creștin cu intelectualii parohiei; sau poate organiza seri de film cu interpretarea creștină a producțiilor cinematografice; sau poate organiza seri biblice cu enoriașii dornici de a cunoaște mai amănunțit Scriptura; sau poate organiza excursii și drumeții pe la mănăstiri, adică pelerinaje; fiecare preot trebuie să se focalizeze pe ceea ce i se pare că va corespunde mai mult profilului său interior.

Cum se formează o personalitate duhovnicească cu influență transformatoare în comunitate și societate? Ce calități duhovnicești trebuie să aibă o comunitate (creștină) pentru a „produce” preoți, teologi și duhovnici de adâncime duhovnicească, cu înrâurire binefăcătoare asupra conștiin­țelor omenești? (Așa cum au fost în secolul trecut părinți ca: Stăniloae, Galeriu, Sofian, Arsenie ­Boca, Cleopa și alții)

O astfel de personalitate se naște prin rugăciune și în sufe­rință. În comoditate și indi­ferență religioasă se nasc doar medio­crități bârfitoare și iubitoare de scandal. Să privim în jur și să constatăm realitatea. Mediul socio-cultural în care trăim naște ființe cu alte interese și tendințe decât cele duhov­nicești. Soluția ar fi să ne separăm parțial, să fim selectivi cu prietenii și grupurile din care acceptăm să facem parte, să filtrăm cu multă atenție mesajele transmise de emisiunile de la televizor. Tot ceea ce pătrunde în intimitatea vieții noastre poate fi terapeutic sau toxic. Noi facem selecția. Cu cât ne vom integra într-un mediu religios autentic și vom ști extrage esențialul pentru viața noastră, se va crea și cadrul pentru nașterea de titani, cu mare adâncime duhovnicească. 

Cum poate realiza un preot comunitate euharistică vie? O comunitate în care să domnească duhul, pacea și iubirea jertfelnică a lui Hristos? Care să devină un mediu terapeutic și restaurator, pentru cei bolnavi, răniți de păcate, răvășiți și slăbiți sufletește?

Aceasta este o preocupare pe termen lung, este o „construcție” de durată, iar ambițiile de a o realiza într-un timp-record demon­strează imaturitate duhovnicească. O viață de om este necesară uneori să-i convingi pe oameni că... „știe Domnul mai bine decât noi regulile fericirii și ale bucuriei”, căci El ne-a creat. Dragostea este molipsitoare și lentă. Doar cele diavolești sunt nerăbdătoare și aprige. Tot ceea ce agită și tulbură nu este de la Domnul. Tot ceea ce liniștește și unge la suflet este duhovnicesc. Oricum, există cercuri concentrice în orice parohie. Contează însă dimensiunile acestor cercuri. De multe ori, cercul prim, din epicentru, care cuprinde credincioșii foarte atașați Bisericii și care se împărtășesc săptămânal este foare firav, iar cercul celor care vin la biserică doar de Paști și de Crăciun este de mari dimensiuni, ­fiind chiar strivitor numeric raportat la celelalte cercuri. De aceea, sarcina prioritară a preotului este să facă mai consistent cercul primar, din epicentru, pe acesta să-l crească în consistență și credibilitate, iar ulterior și celelalte cercuri vor fi afectate pozitiv. Pentru aceasta este nevoie de multă muncă, dăruire, patos, în esență, dragoste multă revărsată între oameni.

Care sunt principalele metode terapeutice pe care preotul-duhovnic le are la îndemână, pentru cei bolnavi, pentru cei singuri, pentru cei care sunt sau se simt marginalizați?

Terapia preotului este una spirituală, să nu cumva să se erijeze în atoateștiutor. El practică o terapie inclusivistă, nu exclusivistă. El e bine să aibă o echipă ­terapeutică, pe care să o dirijeze inteligent, spre binele credin­cioșilor. Din echipă să facă parte și un psiholog, și un medic psihiatru, tocmai pentru a întâmpina cu inte­ligență cazurile grave. Poți să te simți singur fără să fii cu adevărat, tot așa cum poți să nu te simți singur chiar dacă ești (precum pustnicii). Percepția aceasta a singurătății poate fi o chestiune subiectivă. Când ai o relație de intimitate cu Dumnezeu nu te mai simți singur niciodată. Când nu o ai, viața ta este presărată cu nenumărate singurătăți. Organizarea de mici evenimente, invitarea credincioșilor de a participa la anumite slujbe, inter­acțiuni fertile și pline de bucurie după sfintele slujbe sunt toate metode de a alunga singurătatea și sentimentul de excluziune al unor credincioși. De multe ori poți ajunge marginalizat pentru că te autoexcluzi dintr-o comunitate. Apartenența la o comunitate noi o avem deja prin Botez, nu trebuie să o cerșim. Trebuie doar să o cultivăm prin participare la slujbe, și apoi această participare va genera multe bucurii. 

În „Psihologie pastorală", citați pe Constantin Rădulescu Motru, care vorbește despre credință ca despre fondul sentimental omenesc și convingerea că existența are un sens. Vă rog să dezvoltați puțin această afirmație!

 În inconștientul colectiv, care este deasupra timpului, există convingerea că moartea nu pune final existenței noastre. Cu toții știm că vom muri cândva, și cu toate acestea ne ducem viața pe mai departe ca și când aceasta nu se va întâmpla niciodată. Cine este pasionat de acest aspect poate recurge cu mult succes la Victor Frankl și bibliografia propusă de el. După ce a avut experiența maximală a traumei în lagărele naziste, el a descoperit culmile înalte ale trăirii mistice religioase. A ajuns la fericire, precum Nicolae Steinhardt, care în închisoare a scris „Jurnalul fericirii”. Maxima suferință deschide porțile maximei fericiri. Religia este conaturală ființei noastre, căci ea este singura știință care ne deschide ontologic spre transcendent, spre lumea de dincolo, spre eternitate. Biserica proclamă de 2.000 de ani sensul vieții, alte religii au făcut-o și ele dintotdeauna; fiecare pe cont propriu trebuie să se convingă de acest adevăr: ne-am născut pentru a învăța să iubim! Iubirea este de natură divină, este o energie a lui Dumnezeu, și nu toți sunt deprinși să lucreze cu ea. Pentru aceasta e nevoie de „antrenament”, de rugăciune, de perseverență, de voință oțelită.

Care sunt bazele și principalele metode ale psihoterapiei ortodoxe?

Psihoterapia ortodoxă vrea să vindece recurgând și la metodele psihoterapiei laice, nedesconsiderând nimic din ceea ce s-a descoperit spre binele omului. De aceea, ea este o formă de psihoterapie integrativă, care are însă un reper: transcendența. Nu e străină de Dumnezeu și de planul Acestuia cu fiecare dintre noi. Ea este constelată de valorile cre­dinței. Ea urmărește proclamarea sensului de ansamblu al vieții și a sensului vieții fiecăruia dintre noi. Nici unul nu trăiește degeaba. Și viața fiecăruia se integrează unui sens mai amplu, general, de ansamblu.

Lumea postmodernă e bântuită de frici. Dacă începutul secolului trecut era dominat de isterii, începutul secolului nostru e stăpânit de anxietăți: fiecare are câte o frică care îl tiranizează. Să nu uităm însă că fobiile folosesc la distragerea atenției de la temeri mai adânci. E bine să ne analizăm, să identificăm fricile care ne otrăvesc viața și să le găsim antidotul duhovnicesc. Întotdeauna acestea au o conexiune cu întrebările fundamentale: De ce trăiesc? De unde vin? Încotro mă îndrept? Ce va fi cu mine după moarte?

Metodele psihoterapiei ortodoxe sunt toate axate pe comunicarea de dragoste, pe absorbția dragostei: beneficiarul învață să iubească și să se lase iubit, căci aceasta este calea spre vindecare și spre fericire. Unii nu știu să iubească, alții nu știu să se lase iubiți. La acest capitol sunt fragili toți beneficiarii psihoterapiei. Deci, psihoterapia pastorală este vertebrată religios și urmărește includerea beneficiarului în circuitul energiilor iubirii. Aceasta este „hora” Sfintei Treimi, în care suntem chemați cu toții să ne integrăm. Să învățăm să iubim este scopul suprem al vieții, și psihoterapia pastorală are un rol în acest demers.

În cartea sfinției voastre „Preoție misionară și pastorală contextuală” vorbiți despre o pastorație axată pe idealul fericirii omului, dobândibilă prin recreditarea misticii - ca „stea polară” în constelația valorilor postiluministe... Părintele Nicolae Steinhard vorbea și el despre creștinism ca o soluție de descoperire (sau redescoperire) a fericirii. Vă rog să dezvoltați puțin aceste afirmații.

Fericirea este o stare afirmativă, în care simțim că viețile noastre au sens și plăcere. Or, viața preotului este suculentă în „sens” și „bucurie de a trăi”, pentru că lucrează faptele esențiale: revărsarea dragostei lui Dumnezeu între oameni. Dinspre Altar înspre întreaga biserică se revarsă în timpul slujbelor energii pozitive, pe care cei care știu să le absoarbă o fac, spre împlinirea lor. Nu toți știu face aceasta, din păcate. Preotul lucrează cu cel mai prețios lucru de pe pământ, cu harul, care este o energie a lui Dumnezeu dată oamenilor spre fericirea lor, nu spre plictis sau inconfort.

E adevărat, pentru a ști prețui iubirea lui Dumnezeu ar trebui mai întâi să ai experiența traumatizantă a absenței ei din viața ta, altfel s-ar putea să o respingi, trufaș, crezând că poți fi fericit prin tine însuți. Unii au această convingere, că n-au nevoie de Dumnezeu, adică de dragoste, pentru a fi fericiți. Și vor constata cândva cât de falsă este. Asta a fost și senzația lui Lucifer, când a căzut ca un fulger din cer: că nu mai are nevoie de Dumnezeu, că poate fi fericit fără El. Și s-a „deconectat”. Și, fără „alimentare”, lumina i s-a stins.

Ne putem însă întreba: „Cum poți să fii fericit într-o lume plină de nefericire?” Doar zeilor păgâni din Antichitatea greacă nu le păsa de nefericirea oamenilor. Ce-i pasă fericirii de nefericirea altora? Creștinismul ne învață compasiunea, împreună-compătimirea, căci noi, oamenii, vibrăm lăuntric la suferința altora și ne știm pune în locul lor: știm că am fi putut fi noi în locul celor care suferă acum sau vom fi și noi cândva în situația lor.

La întrebarea „Cum poți să fii fericit într-o lume plină de nefericire?”, mai putem răspunde și altfel: secretul este atenția selectivă. Noi, preoții, avem datoria unei lecturi selective a vieții: să vedem binele din lume și pe acesta să-l consolidăm, și să ignorăm răul, pentru ca acesta să se topească în timp. Dacă îi dăm importanță răului și dorim să-l eradicăm, acesta devine țanțoș, pentru că e băgat în seamă, și atenția noastră îl va stimula să crească. Spunea Anne Franck, o tânără care a murit la 16 ani: „Eu nu mă uit la câtă mizerie există în lume, ci la câtă frumusețe rămâne!”. Lectura selectivă a realității ne ajută să ne păstrăm echilibrul interior.

Fericirea are trei componente: să ai „ceva de făcut”, să ai pe „cineva pe care să-l iubești”; să ai „ceva” în care să speri. Dacă ne articulăm bine în minte acești trei vectori și îi aplicăm la viața preotului, descoperim cel mai mare coeficient de performanță: preotul are de făcut misiunea, cel mai important lucru de pe pământ (să proclami dragostea lui Dumnezeu printre oameni), să ai pe cineva pe care să-l iubești și care, în plus, te și iubește, deci tu te simți iubit de El, și să ai ceva în care să speri, adică Paradisul eshatologic pregătit nouă de Dumnezeu.