Rugăciunile Unirii

Marea Unire își are istoria și poveştile sale. Unele au fost bătătorite în timp de istorici și sunt cunoscute de către întregul neam românesc, dar altele au fost ținute, cumva, la index, iar acest fapt s-a datorat jumătății de veac comunist în care istoria a fost ocultată, iar instituții, persoane și fapte esențiale au fost șterse intenționat. Aportul regalității, al Bisericii a fost trecut cu vederea și evitat în manualele școlare ori în istoriile oficiale ale timpului. Puţini ştiu că la ceremoniile religioase de la Alba Iulia și București din ziua de 1 Decembrie 1918 s-au rostit, după Sfânta Liturghie şi Te Deum, două rugăciuni special alcătuite pentru acel eveniment: „Rugăciunea de la Alba Iulia”, numită „Rugăciunea Unirii”, și „Rugăciunea de la București”, numită „Rugăciunea Victoriei”.

Povestea Rugăciunii de la Alba Iulia sau „Rugăciunea Unirii” am descoperit-o în paginile prestigioasei și vechii publicații „Biserica și Școala”, iar istorisirea ei am preluat-o direct de la cel care a și compus-o - preotul Gheorghe Ciuhandu.

Biografia acestui remarcabil slujitor al Bisericii Ortodoxe Române, dar și făuritor al Unirii ne descoperă că s-a născut în 23 aprilie 1875 într-o familie cu puternice legături cu Biserica. Şi-a desăvârșit studiile la Beiuș și a urmat Institutul Teologic din Arad, apoi a plecat la Universitatea din Cernăuți, unde și-a susținut doctoratul în teologie, în 1905 dobândind acest titlu. A fost încadrat la Episcopia Aradului în calitate de consilier, în 1910 a fost hirotonit preot și apoi a devenit protopop. 1918 îl găseşte ca unul dintre participanții activi la evenimentele Marii Uniri. Drept recu­noaștere a activității sale, în 1922, este ales președinte al Asociației clerului ortodox român „Andrei Șaguna”. Mai târziu, în 1939, a ajuns senator, iar în 1946 este ales ca membru de onoare al Academiei Române. Părintele Ciuhandu s-a remarcat de-a lungul vieții sale și ca un talentat gazetar, el colaborând la publicațiile-fanion ale luptei naționale a românilor ardeleni, precum „Tribuna”, „Românul”, „Biserica și Școala”. A lăsat și o operă teologică importantă, dar și veritabile contri­buții la istoria Bisericii Ortodoxe din Transilvania.

Geneza Rugăciunii Unirii

În 1938, cu ocazia aniversării a două decenii de la Marea Unire, preotul dr. Gheorghe Ciuhandu publica în „Biserica și Școala” un articol lămuritor despre geneza celebrei rugăciuni rostite în ziua de 1 Decembrie 1918. Din acesta aflăm că, de fapt, originea acestei rugăciuni este mai veche și are la bază textele biblice publicate de către preotul Gheorghe Ciuhandu în ziarul „Tribuna Poporului” din 1904. În prima versiune, acesta i-a dat numele generic de „Rugăciunea Românului”, iar textul său este destul de lung. „Rugăciunea Românului” este, în mod evident, un puternic mijloc de menținere a ființei naționale românești și de transmitere a mesajului de speranță către românii din Transilvania aflați în acea epocă într-o situație precară economic și supuși unui intens proces de deznaționalizare inițiat de către autoritățile maghiare.

În apropierea Marii Adunări de la Alba Iulia, preotul Ciuhandu a mai publicat o „Rugăciune la Strâmtoare”, al cărei conținut avea să fie utilizat și el la geneza Rugăciunii Unirii. În preajma zilei decisive a Unirii, Biserica Ortodoxă din Transilvania, intens preocupată să contribuie la acest proces, a organizat în data de 23 noiembrie 1918 o importantă ședință a Sinodului episcopal al Mitropoliei Ortodoxe din Transilvania. În cadrul acesteia, părintele Ciuhandu a propus și adoptarea unei rugăciuni, care a fost acceptată, dar într-o variantă mai scurtă. Cu această ocazie, s-a decis ca ea să fie transmisă prin circulară și citită în toate bisericile din cadrul Mitropoliei Ortodoxe a Transilvaniei și la Alba Iulia, după Adunarea Națională, și așa s-a și întâmplat. La 1 Decembrie 1918, „rugăciunea de îngenunchiare” - cum i s-a spus în circulară - a fost citită de către Episcopul Miron Cristea în fața mulțimii prezente la slujba începută încă de la ora şapte în dimineața zilei Unirii. Con­ținutul acestei rugăciuni, bazat cumva pe o paralelă cu poporul ales, vorbea despre drama și suferințele neamului românesc, dar și despre faptul că, în cele din urmă, acest popor avea să iasă biruitor și cu visul unirii împlinit.

Ulterior, după intrarea în istorie, dar și în legendele neamului nostru, oamenii au realizat că, de fapt, această rugăciune era „Rugăciunea de la Alba Iulia” - „Rugăciunea Unirii” și așa s-a făcut referire la ea în următorii ani de după Marea Unire. Uitată mult timp, Rugăciunea, iată, revine acum, la Centenar, în actualitatea și în interesul românilor.

„Doamne Dumnezeul nostru! Păcătuit-am Ție și noi și părinții noștri; rătăcit-am Ție și noi și părinții noștri; rătăcit-am dela calea adevărului și lumina dreptății nu ni-a strălucit nouă, și soarele nu ni-a răsărit nouă. Și iară robi suntem în pământul, ce ai dat părinților noștri, spre a mânca rodul lui și bunătățile lui. Drept ești, Doamne, și toate lucrurile Tale, și toate căile Tale sunt milă și adevăr și judecată adevărată, și drept judeci în veac. Cutremurat-ai pământul, Doamne! Cine este asemenea Ție mărit întru sfinți, minunat întru mărire, făcător de minuni!? Iată, noi venim la Tine, că Tu ești Dumnezeul nostru, căci Tu ai zis: «O, poporul meu! Rana ta este dureroasă; pedeapsa fărădelegii tale împlinitu-s„a; scoală-te. Eu sunt Dumnezeul vostru; Eu sunt cu tine; de voiu și nimici toate popoarele, între care Te-am împrăștiat, pe tine nu te voiu nimici. Sfărma-voiu jugul de pe tine și voiu rumpe cătușile tale; lărgi-voiu hotarele tale; aduna-vă-voiu dintre popoare și vă voiu strânge din țările, în cari sunteți împrăștiați; restatori-voiu judecătorii tăi, ca mai nainte, și sfetnicii tăi, ca la început”. Și acum, Doamne Dumnezeul nostru, Cel mare, Cel puternic, Cel-ce păzești legământul și îndurarea; Dumnezeul cel mare în sfaturi, puternic în lucruri, ai Căruia ochi pururea sunt deschiși asupra tuturor fiilor oamenilor; Cel ce înalți pe cei smeriți și ridici la mântuire pe cei ce plâng, Care zădărnicești sfaturile celor vicleni, pentruca mânile lor să nu împlinească cugetele lor: - să nu se pară mică înaintea Ta toată strâmtoarea, ce a venit asupra noastră, a părinților noștri și asupra întreg poporului Tău. Doamne, Tu stăpânești peste vieață și peste moarte, și pogori la porțile iadului și iarăși ridici: înaintea Ta aducem rugăciunile noastre, nu pentru dreptățile noastre, ci pentru multele Tale îndurări. Scoală-Te întru ajutorul nostru și mântuește-ne pentru mila Ta. Dă-ne ajutor, ca să scăpăm din strâmtoare, Dumnezeule, Mântuitorul nostru, ajută-ne nouă pentru mărirea Numelui Tău, ca să se sălăşluiască mărire în pământul nostru, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.” („Rugăciunea Unirii” rostită la Alba Iulia și în întreaga Transilvanie la 1 Decembrie 1918)

„Rugăciunea Victoriei și a Unirii” de la București

În același timp, în ziua de 1 Decembrie 1918, la București, capitala României Mari, suveranii Ferdinand și Maria intrau biruitori în oraș, iar la Catedrala Mitropoliei avea loc un Te Deum la care „Mitropolitul Războiului și al Întregirii Neamului Românesc”, Pimen Georgescu, Mitropolit al Moldovei și Sucevei, a compus și el o rugăciune pentru acest eveniment special. În momentul în care ceremonia a început, Mitropolitul Pimen a rostit rugăciunea prin care Îi mulțumea lui Dumnezeu pentru binefacerile numeroase oferite neamului românesc şi pentru instaurarea păcii pe pământ. Nu erau uitate nici jertfele armatei române, și nici cele ale armatelor aliate care au contribuit decisiv la înfrângerea Puterilor Centrale.

„Dumnezeule și Doamne, Împărat al cerului și al pământului, înaintea Ta cădem și din adânc sufletului nostru Îți mulțumim; căci prin pronia Ta ai hotărât izbânda armatelor noastre aliate împotriva vrăjmașilor și ai încoronat în lume pacea Ta cea sfântă [...] Ajută-ne, Doamne, ca dreptatea neamului nostru, pentru care au luptat bătrânii noștri cu jertfe și suferințe de veacuri, și acum s-a îndeplinit prin Unirea desăvârșită a tuturor fraților noștri români într-o singură țară România Mare sub domnia prea înălțatului nostru Rege Ferdinand I, să fie de veci, căci așa au dorit strămoșii noștri, luptând cu vitejie pentru apărarea legii și a moșiei sub conducerea Voievozilor Mihai Viteazul și Ștefan cel Mare, și așa, toți frații într-un Stat fiind, să ne bucurăm de darurile tale și să proslăvim Numele Tău în veci. Amin.” („Rugăciunea Victoriei și a Unirii” rostită la 1 Decembrie 1918 la București, în Catedrala Mitropolitană, de către Mitropolitul Pimen Georgescu)