Satul bizantin, între trăire spirituală și decadență materială

Dezvoltarea imperiilor s-a făcut întotdeauna pe baza muncii oamenilor simpli care lucrau și locuiau în condiții modeste. Imperiul Bizantin, chiar și în perioada sa de glorie, a fost susținut material și militar de forţa de muncă aflată în zonele rurale. În fața invaziilor și a problemelor economice, a răscoalelor și tulburărilor sociale, locuitorii satelor au fost cei care au rămas statornici și fideli, plătind adesea prețul suprem pentru continuitatea Imperiului.

În istoria bizantină s-a vorbit mult despre ctitoriile masive înălțate de împărați puternici precum Constantin cel Mare (306-337), Iustinian I (527-565) sau Vasile al II-lea Bulgaroctonul (976-1025). Acești conducători au construit nu doar edificii în interiorul capitalei imperiale, ci și numeroase locașuri de cult, unele dintre acestea supraviețuind până astăzi. Palatele înălțate de arhitecți pri­cepuți, bisericile impunătoare, stilul arhitectural deosebit de tot ceea ce cunoscuse lumea antică, cultura bunului gust impun respect chiar și celor care nu îm­păr­tă­șesc credința profundă de care au dat dovadă mulți dintre îm­pă­rații bizantini. În marile orașe, precum Constantinopolul, Atena sau Tesalonic, avansul artei și culturii era foarte mare. Nu același lucru se poate spune despre zona rurală, unde problemele economice severe, invaziile barbare, exploatarea fără scrupule și nedrep­tățile comise de marii seniori locali reprezentau contextul în care își petreceau zilele majoritatea locuitorilor. Și totuși, spre deosebire de centrele mari, unde străluceau reușitele arhitecturale ale împă­ra­ților și nobilimii bizantine, în zona rurală transpar exemplele de sfințenie. Regăsim oameni sim­pli care, din puținul lor, clădesc mici locașuri de cult pentru comunitatea în care trăiesc sau schituri în zone singuratice, unde intră în monahism pentru a-și căuta pacea alături de Hristos și a-I sluji necondiționat. De asemenea, aici, oamenii sunt mai apropiați unii de alții, protejează comunitatea din care fac parte, alcătuiesc mici corpuri de oaste care să reziste împotriva invadatorilor, în special dacă se află aproape de graniță, și reclădesc totul dacă se întâmplă să aibă parte de calamități naturale sau o perioadă de secetă care-i alungă din ținutul natal.

Este fascinant să observi cum aceste mici comunități rurale de­pă­șesc din punct de vedere spiritual marile zone urbane, unde totul strălucește exterior, dar deca­den­ța interioară își face simțită prezența. Satul bizantin devine un loc fascinant, unde, deși nesi­gu­ranța este la ordinea zilei, spiritualitatea își păstrează o pre­zență continuă, hrănindu-se parcă din suferințele și nedrep­tă­țile, din bolile, necazurile și foametea care înconjoară viața sătenilor, ajutându-i să depășească orice încercare cu puterea lui Hristos și credința în ajutorul sfinților. 

„Cei puternici plecați-vă...”

Bizantinii aveau un termen special prin care îi desemnau pe oamenii puternici: dynatoi. Aceștia erau, adesea, marii latifundiari ai Imperiului, deținând în afara terenurilor imense ca suprafață și corpuri de oaste posibilitatea de a face negoț la scară largă, dar și facilități fiscale ieșite din comun, obținute prin relațiile și influența avute la curtea imperială. „În terminologia bizantină, seniorii satului purtau numele de dynatoi, «puternici». Semnificația termenului nu este foarte clară, întrucât viza două mari categorii: pe de o parte, administrația laică și eclesiastică, pe de altă parte, proprietarii de pământuri. […] Raportul dintre cele două categorii de «seniori» bizantini evolua în funcție de epocă și de loc. […] În secolul al X-lea reapare marea proprietate, dar în această epocă proprietatea asupra pământurilor și puterea administrativă sunt mai integrate; dynatos-ul sau archôn-ul au autoritate administrativă și, deci, sunt în măsură să achi­zi­ți­oneze terenuri. În secolul al XII-lea, proprietatea asupra pământului începe să se dispenseze de sarcinile administrative; în paralel, marii proprietari și nobilii (adică rudele casei domnitoare) se împăunează cu înalte titluri și ocupă posturile cele mai importante (cele militare)” (cf. Alexander Kazhdan, „Țăranul”, în: Guglielmo Cavallo (ed.), Omul bizantin, trad. de Ion Mircea, Iași, Ed. Polirom, 2000, pp. 74-75).

În fața tuturor acestor latifundiari lacomi și permanent pre­gă­tiți să cumpere ieftin și să vândă scump, țăranul bizantin este neputincios. Dacă vine o vreme nefavorabilă, este adesea silit să-și vândă pământul pe care-l are și să lucreze pentru o sumă derizorie, îmbogățind astfel doar noul proprietar. În fața abuzurilor seniorilor, orice dreptate omenească vine fie prea târziu, fie nu se arată niciodată. Decadența materială a sătenilor se răsfrânge însă asupra întregului imperiu. Foametea și epidemiile seceră masiv numărul lor. Imperiul începe să-și piardă din resurse, iar pământurile ajung necultivate. Invaziile barbare nu mai întâmpină rezistență sau, din contră, sunt favorizate de c­o­mu­ni­tățile rurale ajunse la limita subzistenței. Dezinteresul marilor proprietari de pământuri falimentează încetul cu încetul imperiul. Deja, în ultimele veacuri, majoritatea comunităților rurale bizantine se aflau sub stăpânirea altor neamuri. Abuzurile celor puternici ruinaseră statul.

Exemplul Sfântului Filaret

Viața Sfântului Filaret cel Milostiv, prăznuit în fiecare an pe data de 1 decembrie, reprezintă un exemplu care rezumă cele spuse anterior. Sfântul Filaret era unul dintre marii latifundiari ai Imperiului Bizantin. Fiind un om milostiv și locuind într-o zonă rurală, fără a-și face prea multe relații și evitând contactul prea strâns cu tot ce se întâmpla la curtea imperială, ajunge să fie spoliat de persoanele care aveau interese meschine. „«Diavolul i-a împrăș­ti­at avuția și l-a făcut să cadă în cea mai neagră sărăcie, încât nu-i mai rămăsese decât o singură pereche de boi, un singur cal și un singur asin, o singură vacă și vițelușul ei, un singur rob și o singură roabă. Apoi chiar țarinile, holdele și viile lui le-au luat în stăpânirea lor vecinii și lucrătorii pământului care vie­țuiau împrejurul lui, unii cu rugăminte, iar alții cu sila; nu i-a rămas lui mai mult decât casa în care locuia și o holdă». Lăcomia celor puternici, dynatoi, îl ruinează definitiv pe sfântul și mărinimosul Filaret. În secolul al VIII-lea, această categorie de «țanțoși» ai satului care se îmbogățesc și cumpără la prețuri de nimic bunurile debitorilor lor beneficiază în plus și de legalitate pentru a-și însuși terenurile necultivate de treizeci de ani. Înțelegem, prin urmare, sensul poveștii. Vecinii lui Filaret îl știu pe acesta incapabil să-și valorifice pământurile și pun numaidecât stăpânire pe ele, con­vinși că nu este necesar să aștepte împlinirea termenului de treizeci de ani. Cei mai politicoși îi cer aprobarea, ceilalți o ignoră. Această lege, care inițial urmărea să garanteze structura sătească, îi favorizează pe dynatoi” (Dominique Barbe, Irina, împăratul Bi­zan­țului, trad. din lb. franceză de Ioan Doru Brana, prefață de Sebastian-Laurențiu Nazâru, Bu­cu­rești, Ed. Nemira, 2013, pp. 278-279).

Istoria Sfântului Filaret cel Milostiv ne descoperă problema morală care a condus, în cele din urmă, la decăderea Imperiului Bi­zan­tin: lăcomia personală. Marile centre urbanistice au creat o cultură splendidă, dar au condus, în timp, la pierderea evlaviei și a credinței, a fidelității și sta­bi­lității religioase a omului. Toate acestea din urmă s-au regăsit în continuare în zona rurală, unde oamenii s-au străduit, chiar cu prețul vieții, să mențină acea noblețe duhovnicească atât de caracteristică Ortodoxiei. Satul bizantin a rămas, în pofida de­cadenței sale materiale, o oază vie a trăirii spirituale.