Schimonahul Nectarie Prodromitul, protopsaltul isihast

Un cântăreț cu o voce îngerească şi o cântare umilincioasă prin care a străpuns inimile multora a fost schimonahul Nectarie, un smerit pustnic din apropierea Schitului Românesc Prodromu. Acesta, deși la vremea sa era considerat îndeobște și pe bună dreptate întâiul între psalții din Sfântul Munte Athos, fiind împodobit deopotrivă cu felurite daruri, nu a lăsat ca vistieria inimii să-i fie jefuită de potrivnicul binelui care, prin mândrie și alte pricini, caută să risipească zestrea primită de la Bunul Părinte ceresc.

Urmaș al școlii „privighetorii” din Schitul Românesc Prodromu a fost și Cuviosul Dionisie de la Colciu (†2004), care a învățat psaltichia „întocmai, la precizie” de la părintele Iacov Deciu, ucenic al schimonahului Nectarie. Despre această muzică de-suflet-ajutătoare spunea: „Muzica asta bisericească, bizantină cum îi zice, e cea mai apropiată de Dumnezeu. Cântările bizantine, oricât de lungi or fi ele, nu te mai saturi să le asculți. Și ai, așa, o mulțumire sufletească și ai o emoție, ți-aduci aminte de păcatele tale, ți-aduci aminte că stai înaintea lui Dumnezeu”. Iar atunci „când cânți și ai în sufletul și inima ta smerita cugetare, te împodobește Dumnezeu, cântările tale le face să fie atât de frumoase, încât să-i ajungi pe îngerii din ceruri. Dar numai atunci ai darul lui Dumnezeu, când cânți cu smerita cugetare”.

Cea mai concretă biografie a schimonahului Nectarie ne-a rămas de la ieroschimonahul Paisie Lambru, care a trăit „cu el de la anul 1859” și a cărui viață i-a fost istorisită de fratele acestuia, schimonahul Athanasie. Manuscrisul psaltic la finalul căruia se găsește acest mărgăritar din istoria monahismului athonit a ajuns în biblioteca părintelui Nikódimos Bilális (†2014) de la Chilia „Întâmpinarea Domnului” din Kapsala. Aflând de originea manuscrisului și traducându-i-se însemnările pe care le conținea, în luna aprilie a anului 1997, l-a înapoiat Schitului Prodromu. 

Călugăr la Mănăstirea Neamţ

În anul 1804, în orașul Huși, s-a născut Nicolae, fiul lui Vasile Crețu și al Joiței. A avut șase surori, dintre care trei au îmbrățișat calea monahală la Mănăstirea Văratec, precum și un frate mai mare, Athanasie, călugăr în lavra Neamțului, care îndeplinea slujirile de croitor și veșmântar. După trecerea la cele veșnice a părinților săi, monahul Athanasie și-a dat fratele mai mic la școala arhiereului Grigorie (†1846) de la Golia. Tot în această perioadă, tânărul Nicolae a deprins și cântarea psaltică, în așa fel încât, încă de atunci, se întrezărea un viitor cântăreț de renume. După învățătura temeinică primită, fratele său l-a adus la Mănăstirea Neamț. La scurtă vreme a fost călugărit, primind numele Nectarie, încre­din­țându-i-se ascultările de canonarh și cântăreț. Înclinarea, încă din tinerețe, spre viață pustni­cească și nearătare l-a făcut să fugă în pădure la hotărârea egumenului de a-l hirotoni diacon, socotindu-se nevrednic. Întorcându-se iarăși la metania sa, a întâmpinat aceleași rugăminți. Nu după mult timp, cei doi frați au părăsit lavra nemțeană și s-au nevoit, pentru perioade scurte, în alte vetre de sihăstrie din acea vreme, printre care mănăstirile Ciolanu, Căldărușani și Schitul Cocioc.

Primul manuscris caligrafiat de părintele Nectarie este păstrat în biblioteca Schitului Prodromu „ca cel mai prețios odor” (după o însemnare) și datează din anul 1836, când tânărul monah se afla în Sfânta Cetate Ierusalim.

„Privighetoarea Sfântului Munte”

Icoana de minuni făcătoare a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de la Mănăstirea Neamț, înaintea căreia a pus metanie încă de la începuturile vieții sale monahicești, l-a îndrumat pe părintele Nectarie, alături de fratele său, în grădina ei. Astfel că, în anul 1842, s-au așezat în Schitul Sfintei Ana, unul dintre cele mai frumoase așezăminte athonite, hărăzit în mod special vieții de liniștire. În acele timpuri, în acest schit pustnicesc trăiau mai mulți călugări români, printre care schimonahul Isaia, care avea nume de bun teolog printre confrații elini, dar și ieroschimonahul Nifon Ionescu (†1899), principalul ctitor al Schitului Prodromu.

În liniștea colibei lor, pe lângă hrana sufletească, părintele Nectarie sculpta cruciulițe, „ca să-și scoată hrana vieții” trupești. Darul său nu putea fi pus „sub obroc”, astfel încât era chemat să cânte la principalele hramuri ale mănăstirilor athonite. Bătrânii de la Schitul Sfintei Ana au auzit la rândul lor de la stareții lor de părintele Nectarie care odinioară s-a nevoit în schitul lor. Printre aceştia, Cuviosul Antim Aghiannanitul (†1996) istorisea cum, la hramul Mănăstirii Vatoped (Buna Vestire), părintele Nectarie a reușit să îl uimească pe cunoscutul protopsalt Nicolae Gheorghiu al Smirnei, cântând heruvicul pe care acesta l-a compus. Încet-încet, printre părinții aghioriți, a căpătat numele de „noul Cucuzel” sau „privighetoarea Sfântului Munte”.

„Al doilea Cucuzel”

Monahul român Varnava de la Esfigmenu a tipărit la București, în anul 1856, un proschinitar al Sfântului Munte, unde îl menționează și pe Cuviosul Nectarie la descrierea Schitului Sfintei Ana: „Întru care schit astăzi se luptă cu vitejia duhului vrednicul de pomenit cântărețul Nectarie monahul, venit din Moldavia de la Sf. Mănăstire Neamțu, care cu talentul și sfântul daru de cântări ce providența l-a înzestrat, aduce în timpurile noastre mângâierea cea mai nepovestită, [iar] pre [acest] cântăreț atât de necrezut astăzi în Sf. Munte toți îl socotesc al doilea Cucuzel; fața lui oacheșe, smerenia cea mai plăcută și conversația lui cea atât de dulce trag asupra sa dragostea tuturor, pentru că ­dovada tuturor darurilor lui este îmbrăcămintea cea mai sărăcească și de toți folositoare”. Tot despre felul de a fi al cuviosului, cronicarul Irinarh Șișman scria: „Avea un glas organic dulce și lung și puternic, care umplea toată biserica, și nici nu se cunoștea când cânta: stătea drept, fără șovăire sau gesticulare, uitătura peste mare, nu încoace și încolo”.

Ispita de la hramul Mănăstirii Iviron

Cu toate acestea, pentru folosul duhovnicesc pe care îl aveau atât monahii, cât și mirenii care se înghesuiau să îi asculte psalmodia îngerească, prin îngăduința Domnului, părintele Nectarie nu a fost lipsit de ispite. Cea mai cunoscută întâmplare de acest fel, dar cu sfârșit minunat, consemnată atât în scris, cât și păstrată în tradiția athonită, este cea de la hramul Mănăstirii Iviron (Adormirea Maicii Domnului). La acest hram se adună, de obicei, mulțime mare de monahi din întreg Sfântul Munte, dar și mireni evlavioși. Astfel că și părintele Nectarie „a fost poftit la Monastirea Ivirilor ca să cânte de hramul Maicii Domnului”, praznic la care a luat parte și un cântăreț „țarigrădean”, venit „ca să-l audă pe Nectarie, renumitul cântăreț”. Încheindu-se privegherea hramului și fiind pizmuit pentru priceperea și darul care strălucea întru dânsul, în băutura de la masa de obște i s-a pus otravă. Imediat a început să se simtă rău și l-a înștiințat pe fratele său că a băut „un pahar de vin tulbure”. Auzind aceasta, părintele Athanasie „îndată a luat candela de la Sfânta icoană a Maicii Domnului cu untdelemn și i-a dat-o lui Nectarie de a băut-o, după aceea s-a liniștit”. Din acel moment, s-a hotărât și mai mult să se dedice viețuirii în liniștire, singurătate și rugăciune, limitându-se să meargă la hramul mănăstirii de care aparținea, și anume Marea Lavră a Sfântului Athanasie. 

„Cu cât era lăudat, cu atât el se smerea, jos privind”

În jurul anului 1853, părinții Nectarie și Atha­nasie au lăsat coliba lor și s-au închinoviat în Schitul Prodromu, care în acea perioadă începea să fie construit în forma pe care o cunoaștem astăzi. Părintele Nectarie participa la toate ascultările, „supunându-se ca unul din cei mai de jos”, cărând „piatră la zid cu toți frații, făcându-se ascultător, pildă tuturor la toate”. Despre sfânta viețuire a schimonahului Nectarie ne-au rămas multe mărturii. Părintele Irinarh consemna cu dor: „Doamne, ce zile bune am apucat, ce cuvioși părinți, ce dragoste, ce smerenie! Zic pentru părintele psaltul Nectarie, schimonahul, că nu îi auzeai gura; tăcea și credea și pe bun, și pe rău. Niciodată în viața lui nu l-am văzut tulburat sau să mâhnească vreun suflet, nu! O vorbă spunea, alta nu mai sporea. Iar dacă cumva se întindea la vorbe deșarte, se făcea că tușește sau că a uitat ceva, se făcea că caută până ieșea afară și se ducea la chilia sa. Pentru aceasta a atras dragostea tuturor părinților și fraților”. Iar ieroschimonahul Paisie mărturisea: „Atât s-a nevoit acest fericit Nectarie, încât ziua și noaptea era ca un soare între părinții din schit, deci nu vom ascunde faptele acestui cuvios bărbat”. La slujbele bisericești, venea primul și se îngrijea ca acestea să urmeze tipicul după buna rânduială. Cânta ca un înger, cu multă umilință, și „cu cât era lăudat, cu atât el se smerea, jos privind, iar mintea sus înălțându-se ca un vultur cu aripile către cer”. Deși avea vechime în schit, experiență și era cinstit de toți, nu a acceptat nici o funcție în conducere, ci mai degrabă venea la ascultări înaintea fraților tineri, care se foloseau de dragostea lui pentru osteneală.

La bătrânețe, se liniștea dimpreună cu fratele său într-o chilie din pustia Viglei. Schimonahul Athanasie a trăit 98 de ani și era un călugăr sporit. În Postul Păresimilor, mânca doar „bob muiat și apă la 3 zile”, iar sâmbăta mergea și se împărtășea, după care se retrăgea iar în „cui­bul” său de nevoință, făcându-se pildă întru toate fratelui său. După moartea bătrânului Athanasie (†1872), schimonahul Nectarie se îndeletnicea și mai mult cu lucrarea lăuntrică, priveghind și rugându-se, știind că „ziua Domnului vine ca un fur noaptea”.

De 122 de ani în Împărăţia lui Dumnezeu

Încărcat de ani, pentru lucrarea sa duhovnicească, „vrăjmașul de obște al omenirii a vrut să-l omoare”, dar Dumnezeu nu a îngăduit. Coborând la mare, s-a împiedicat și a căzut printre pietre, unde a zăcut o noapte întreagă, rănit, în curent și ploaie. A fost dus la schit abia a doua zi, cu mularul, unde „a zăcut vreo 3 luni”.

Luptându-se „lupta cea bună”, călătoria să­vâr­șind-o și credința păzind-o, Cuviosului Necta­rie i s-au gătit cununile dreptății, dându-și sufletul lui Dumnezeu „în luna noiembrie 18, la mie­zul nopții, la orele 4 turcești, anul 1899, fiind în vârstă de 95 de ani”.

Schimonahul Nectarie ne-a lăsat o bogată moștenire, atât cărturărească - prin traducerile și compozițiile sale muzicale (deoarece majoritatea cântărilor psaltice care împodobesc astăzi privegherile și slujbele în română sunt traduse de sfinția sa), cât și una isihastă, ca dreptar de viețuire monahală și de comportare liturgică. Fiind artist, nu s-a lăsat furat de încântarea de sine, ci a conștientizat că rugăciunea e de fapt „arta artelor” și „știința științelor”.

„A fost în vremea sa cel mai vestit psalt din Sfântul Munte”

Despre acest cuvios părinte au scris mai multe nume importante din spațiul ortodox. În lucrarea sa despre isihasmul românesc, părintele Dumitru Stăniloae nu îl trece cu vederea pe vestitul cântăreț: „Un alt mare sihastru român în secolul al XIX-lea a fost Nectarie protopsaltul”, care „a dus o viaţă de post, de priveghere și de lucrare tainică a rugăciunii lui Iisus; a fost în vremea sa cel mai vestit psalt din Sfântul Munte”. În 1889, Constantin Erbiceanu (†1913) a făcut un pelerinaj la Sfântul Munte, despre care nota: „Impresiunea religioasă cea mai plăcută ce mi-a rămas în sufletul meu a fost o noapte de 14 spre 15 august, când am ascultat cu toată umilința cântarea protopsaltului Nectarie și a celorlalți cântăreți”.

Aléxandros Moraitídis (†1929), renumit scriitor grec, a fost ucenic al Sfântului Daniil Katunakiotul și a primit numele Andronic la tunderea în schima mare, cu puțin înainte de moarte. Într-unul dintre pelerinajele făcute la Sfântul Munte, în curtea Chiliei Cuviosului Daniil s-a întâlnit cu monahul român Lampadie, care îl invita stăruitor să meargă la schitul românesc pentru a-l asculta pe „vlah”. De la el păstrăm poate una dintre cele mai frumoase descrieri ale Cuviosului Nectarie. Acesta scria că la hramul Schitului Prodromu veneau o mulțime de oameni să asculte glasul de privighetoare al „renumitului vlah, Nectarie, primul dascăl de musichie al Sfântului Munte” și care, „pentru aproape 50 de ani, a răspândit muzica bizantină în mănăstiri, în special în [Marea] Lavră, unde aproape toți monahii, de la proigumenul Kosmá bătrânul și până la cei mai tineri ascultători, cunosc muzica bisericească fiind învățați de vlah”. Să avem parte de rugăciunile sale!