Școala monografică a lui Gusti, un veritabil tezaur istoric

Sute de fotografii inedite, încercări literare, monografii solide ori palide copii ale unei lucrări științifice sunt resursele ce readuc la lumină satul și România așa cum era altădată. Tot acest fond a fost generat la inițiativa lui Dimitrie Gusti din perioada ministeriatului său de la învățământ, dar și din poziția conducătorului de școală sociologică care a solicitat învățătorilor de la sate să-și realizeze lucrările de grad sub formă de monografii ale așezărilor unde activau. Curentul monografic creat de Gusti în epocă a ajutat ca multe dintre elementele tradiției rurale românești să nu se piardă.

Pe parcursul acestui an vom face un periplu într-o lume frumoasă, în mare parte dispărută, dar pe care fiecare dintre noi o purtăm în suflet ca pe o dragă și prețioasă amintire, lumea satului, lumea bunicilor și străbunicilor noștri. Și ne-am propus aceasta în urma unei inspirate și bine-venite inițiative a Bisericii Ortodoxe Române, care a declarat 2019 „Anul omagial al satului românesc (al preoților, învățătorilor și primarilor gospodari) și Anul comemorativ al Patriarhilor Nicodim Munteanu și Iustin Moisescu și al traducătorilor de cărți bisericești~ în Patriarhia Română. Acest demers, taumaturgic cumva, nu poate fi decât salutar într-o perioadă în care contemporaneitatea pare că și-a pierdut reperele, iar noi ne-am uitat rădăcinile.

Rezultate de excepție

Pornim, așadar, în redescoperirea satului românesc, a oamenilor și obiceiurilor de aici având ca sursă documentară un bogat fond arhivistic pe care l-am „scotocit” cu nerăbdarea și curiozitatea istoricului atunci când descoperă documente noi, cu privilegiul de a fi printre primii care le-au văzut și răsfoit. Sute de fotografii inedite, încercări literare, monografii solide ori palide copii ale unei lucrări științifice mai aproape de referatul de astăzi sunt resursele care ne readuc la lumină satul și România așa cum era altădată. Fondul acesta a fost generat la inițiativa lui Dimitrie Gusti în perioada ministeriatului său de la învățământ, dar și din poziția conducătorului de școală sociologică prin care a solicitat ca învățătorii satelor să-și realizeze lucrările de grad sub formă de monografii ale așezărilor unde activau.

În același timp, este expresia curentului monografic pe care Dimitrie Gusti l-a creat în epocă și care a avut rezultate formidabile, întrucât multe dintre elementele tradiției rurale românești s-ar fi pierdut. Din izvoarele de arhivă ni se relevă o lume românească așa cum era ea și pe care noi, la rândul nostru, o vom aduce la lumină în paginile acestui ziar.

„Satul este țara!”

Într-o lucrare publicată în 1941 și frumos intitulată „Timpul la țăranul român”, E. Bernea remarca simbioza dintre biserică, viață spirituală românească și sat, subliniind că „activitatea magică și religioasă stăpânește până în cele mai intime cute sufletul țăranului român, colorând în acest fel toate celelalte activități, toate expresiunile comunității de viață a satului”. Privind de-a lungul timpului, observăm că între biserică și sat s-a format o legătură indisolubilă care are în centrul său credința în Dumnezeu, iar ca valoare și lege supremă, tradiția. Aceasta din urmă este, spune același autor, un fir călăuzitor, pentru că prezentul este sub presiunea tradițiilor, iar construirea viitorului se face cu un ochi spre trecut, spre tradiție.

Una dintre monografiile acestui valoros fond arhivistic de care am vorbit mai sus avea ca motto „Satul este țara!”. Și nu era o metaforă, ci, în mod evident, exprima o realitate - de-a lungul timpului, majoritatea populației a trăit în mediul rural.

Se poate spune că poporul român a trecut prin istorie, viețuind la sat și având în centrul său biserica și valorile creștinismului, iar din mai toate monografiile scrise de învățători, în perioada 1938-1944, se desprinde acest postulat, căci pe aceste baze s-a fundamentat națiunea română și s-a clădit România, pe raportul îndelungat între biserică și sat, coerența susținerii reciproce și păstrarea tradiției, credinței și ființei românești în granițele acestor două entități.

Studiul satului ca știință

Modernizarea societății românești inițiată de Alexandru Ioan Cuza și continuată de regele Carol I a fost benefică, dar a condus și la generarea unei presiuni transformatoare asupra satului românesc, dezrădăcinându-l și schimbând cumva cursul ancestral al curgerii acelei veșnicii născute aici, cum bine a definit-o cândva Lucian Blaga. Paradoxal, matca vieții universului rural avea să fie schimbată radical și chiar distrusă, nu de modernizarea din anii 1859-1938, ci de cea comunistă. Din aceste considerente s-a simțit nevoia aplecării spre cunoașterea, conservarea și studierea universului sătesc. Toată această presiune a modernizării, a transformării, și-a găsit expresia, în plan cultural, în cele două curente apărute la confluența secolelor XIX și XX, poporanismul și sămănătorismul.

Remarcabilă a fost, însă, integrarea studiului satului în cadrul științei, iar aici a intervenit sociologul și fondatorul școlii monografice românești și inițiatorul Muzeului Satului, Dimitrie Gusti. El credea, pe bună dreptate, că înțelegerea realităților țării se poate face doar prin cartografierea sociologică a lumii românești a satelor și că în urma cercetării științifice, pe baza rezultatelor obținute, se poate cunoaște realitatea și se pot elabora răspunsuri adecvate materializate în politici publice care să genereze progresul României.

O privire lapidară asupra biografiei sale ne arată că s-a născut într-o familie de proprietari de pământ din Moldova, și-a făcut studiile în Germania, doctoratul la Leipzig. Întors în țară a preluat Catedra de sociologie a Facultății de Litere și Filosofie din cadrul Universității din Iași, iar din 1920 se mută la Universitatea din București. Din 1925 și până în 1948 a condus cercetarea monografică a satelor din spațiul românesc. Lui Gusti i s-a încredințat conducerea Ministerului Instrucției, Cultelor și Artelor 1932-1933, apoi a Fundațiilor Culturale Regale, a devenit un apropiat al regelui Carol al II-lea, care l-a admirat și l-a sprijinit constant în proiectele sale. A condus Institutul Social Român, iar din 1944 și până în 1946 a fost președintele Academiei Române. De numele lui Gusti se leagă fondarea Muzeului Satului în 1936, publicarea masivei Enciclopedii a ­României în patru volume (1938-1943), dar și imposibilul vis al unui proiect de cercetare a celor 15.000 de sate ale ­României Mari. La școala sa au activat Henri H. Stahl, Anton Golopenția, Mircea Vulcănescu, Traian Herseni și Ernest Bernea, deveniți peste timp veritabile personalități ale cercetării din domeniu.

Un model catalizator

Dimitrie Gusti a fost, fără îndoială, creator și animator de școală, a fost precum Iorga un model catalizator al inspirației intelectualității române a vremii sale. În cele două decenii interbelice, peste 2.000 de tineri au participat la cercetările colective și 10.000 de persoane la lucrările efective din mediul sătesc pentru dezvoltarea acestuia. Rezultatele acestei munci colosale au fost organizarea a 5.000 de case culturale, a 500 de școli țărănești ca răspuns la nevoia de dezvoltare a societății românești, dar și de conservare a tradiției sătești și, mai ales, întocmirea a 626 de monografii de așezări.

Inițiativa aceasta, precum mai toate ideile lui Dimitrie Gusti, a avut în epocă, dar și astăzi, o însemnătate covârșitoare: a oferit și oferă informații prețioase pentru istorici, sociologi, teologi, etnologi, antropologi. În același timp, munca școlii monografice este acum o sursă de cunoaștere, de prețuire și de admirație a lumii frumoase de altădată a bunicilor și străbunicilor noștri.