Scrierile Sfântului Cuvios Paisie de la Neamț spre apărarea rugăciunii minții (II)

CITEȘTE ȘI: Scrierile Sfântului Cuvios Paisie de la Neamț spre apărarea rugăciunii minții

Scrierile Sfântului Cuvios Paisie de la Neamț spre apărarea rugăciunii minții (III)

În scrisoarea adresată monahului Atanasie de la Schitul Kavsokalivia, Sfântul Cuvios Paisie îl arată pe starețul său, Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului, ca adevărat chezaș al învățăturii și lucrării sale: „Pentru starețul meu, părintele Vasile, îți vestesc ție că acest om este mărturisit nu numai de toată Țara Rusească și Țara Românească și a Moldovei, ci și de trei patriarhi: al Alexandriei și al Antiohiei, și al Ierusalimului, cu mulți arhierei întâmplându-se în București și auzind de dânsul, l-au chemat în București. Și sobornicește de dânsul întrebând și socotind, l-au întrebat mult și pentru sfânta credință, și pentru învă­țătura cu care învață pe frații cei ce viețuiesc cu dânsul și pe cei ce vin către dânsul. Și aflându-l fără prihană și neclătit întru credința pravoslavnică, și socotindu-i învățătura lui, și socotind că de la sine nimic nu grăiește, ci numai că învață despre puterea Sfintei Scripturi, și văzându-l că urmează întru toate învățăturii sfinților învățători ai Bisericii și după a preacuvioșilor părinți, și neaflând întru dânsul nimic prihană, foarte s-au bucurat preasfinții patriarhi și l-au blagos­lovit pe dânsul, și au mărturisit pentru dânsul înaintea a tot soborul, zicând ca nimenea să nu se îndoiască pentru învățătura lui. Ci și aicea, părinte Atanasie, în Sfântul Munte, multe cinstite fețe știu pe starețul meu” (Sfântul Paisie de la Neamț, Cuvinte și scrisori duhovnicești, vol. 2, p. 85).

Apărând practica rugăciunii neîncetate și scrierile Sfântului Grigorie Sinaitul, care tratează despre această rugăciune, Cuviosul Paisie scria: „Orbul, care niciodată n-a văzut soarele, măcar deși de la toți aude de mărirea și de lumina lui, dar nu așa se îndulcește precum acela ce vede cu ochii săi strălucirea luminii soarelui. Așijderea și cel ce niciodată nu a gustat miere, măcar deși de multe ori aude de dulceața ei, dar nu poate pricepe dulceața ei, așa precum cel ce cu singur lucru de multe ori gustând s-a îndulcit. Așijderea și sfinția ta, nu numai că nu ai citit niciodată, nici ai văzut, ci numai cât ai auzit, și aceea încă rar, de cartea Sfântului Grigorie Sinaitul, și acum voiești a grăi de Sfântul Grigorie cum învață. Auzi dar și ia aminte, ca să poți înțelege puterea cărții Sfântului Grigorie” (Sfântul Paisie de la Neamț, Cuvinte și scrisori duhovnicești, vol. 2, p. 80).

Răspunzând tuturor învinuirilor aduse de monahul Atanasie, Cuviosul Paisie a produs o schimbare radicală în gândirea acestuia, încât „el îi recunoscu nedreptatea sa, se căi venind la stareț și își ceru iertare. Paisie cu bucurie iertă pe Atanasie și între ei se statornici o pace deplină” (S. Cetvericov, Paisie, starețul Mănăstirii Neamțului, p. 146).

Prima scriere dedicată doar apărării practicii rugăciunii neîncetate, alcătuită de Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț, este Alcătuire despre rugăciunea minții. Această scriere este un răspuns din anul 1770, sub formă de scrisoare, la defăimarea acestei rugăciuni de către un călugăr ucrainean din Munții Moșenski, urmată, la câțiva ani de o a doua scriere, alcătuită la rugămintea egumenului Agaton de la Mănăstirea Poiana Voronei și a părinților și fraților din această mănăstire, împotriva „unui hulitor al cărților Sfinților Părinți ce învață pentru rugăciunea minții”, Teopempt de la Poiana Voronei.

Prima dintre aceste două scrieri a fost alcătuită în anul 1770 și cuprinde șase capitole, precedate de o „înainte cuvântare”. Biograful său, arătând motivele care l-au făcut pe Cuviosul Paisie să alcătuiască această lucrare, scria: „Chiar în primii ani ai șederii în Dragomirna, starețul trebui să pășască la apărarea rugăciunii lui Iisus, adică a petrecerei prin rugăciunea lăuntrică cu Hristos, ca mijlocul cel mai de samă pentru biruirea cugetelor rele și a dobândirii curățeniei inimii. În munții Mo­șens­ki din Ucraina se ivise un monah, care respingea rugăciunea minții, ca eres și rătăcire. Acest monah dobândi atâta înrâurire asupra obștii sale, încât unii, ascultând cuvântările lui, adunară cărțile Sfinților Părinți, care vorbeau de rugăciunea minții, și legând de ele pietroaie, le aruncau în apă. Starețul, auzind de aceasta, scrise o lucrare de șase capitole despre rugăciunea mintii, pe care o trimise monahilor rătăciți” (S. Cetvericov, Paisie, starețul Mănăstirii Neamțului, p. 206).

Unul dintre manuscrisele care cuprind această scriere a fost descris de pr. Paul Mihail și Zamfira Mihail ca făcând parte dintr-un miscelaneu, descoperit în Biblioteca Mitropoliei Moldovei din Iași: Miscelaneu: Scrisori ale starețului Paisie Velicicovschi, și intitulată: Sulul alcătuirii despre rugăciunea minții a părintelui nostru stareț arhimandrit Paisie, împărțit în capitole, cu o prefață, scris încă la Mănăstirea Dragomirna, având specificat anul elaborării scrierii, cuprinsă între ff. 208-251v. ale acestui manuscris (Paul Mihail și Zamfira Mihail, „Manuscrise slave în colecții din Moldova, II”, în Romanoslavica, XIX (1980), p. 62). În „înainte cuvântare” la această scriere, se motivează scopul și împrejurările alcătuirii acesteia: „Fiindcă a ajuns la auzul meu, care sunt cel mai de pe urmă, precum că unii din cinul monahal îndrăznesc să hulească dumnezeiasca, pururea pomenita și de Dumnezeu lucrătoarea rugăciune a lui Iisus, care se săvârșește sfințit cu mintea în inimă, întemeiați fiind pe nisipul părerilor de sine, fără nici o mărturie, într-o asemenea boală de limbă a lor, la care, mă încumet a zice, vrăjmașul îi înarmează, de parcă cu unealta sa - limbile lor - ar putea prihăni această prea neprihănită și dumnezeiască lucrare, și, prin orbirea minții lor, ar putea întuneca acest soare al minții” (Sfântul Paisie de la Neamț, Cuvinte și scrisori duhovnicești, vol. 2, p. 163).

În capitolul I al Capetelor despre rugăciunea minții, Cuviosul Paisie arată că rugăciunea minții este lucrarea neîncetată a Sfinților Părinți de odinioară „și în multe locuri pustii și în mănăstirile cele de obște ea a strălucit ca un soare între monahi: în Muntele Sinai, în Schitul din Egipt, în Muntele Nitria, în Ierusalim și în mănăstirile care sunt în jurul Ierusalimului și, simplu spus, în tot Răsăritul - în Țarigrad și în Sfântul Munte al Athosului, și în insulele mărilor, iar în ultimul timp, cu harul lui Hristos, și în Rusia cea mare” (Sfântul Paisie de la Neamț, Cuvinte și scrisori duhovnicești, vol. 2, p. 166). În capitolul al II-lea, Sfântul Paisie de la Neamț arată „de unde își are începutul această rugăciune a minții și ce mărturii din Sfânta Scriptură aduc despre ea purtătorii de Dumnezeu Părinți” (p. 167). Capitolul al III-lea tratează „despre faptul că sfințita rugăciune a minții este un meșteșug duhovnicesc” (p. 194), iar „acest meșteșug duhovnicesc este adevărata și netrecătoarea lucrare a monahilor, ca nu numai prin lepădarea de lume și a celor ce sunt în lume [...], ci să-și aibă monahii lucrarea (petrecerea) și prin însuși cugetul duhovnicesc pentru luarea-aminte la omul lăuntric, și prin rugăciune, care se deosebește și o întrece mult pe cea a oamenilor mireni” (pp. 195-196). Capitolul al IV-lea arată „ce pregătire trebuie să aibă acela care dorește să ajungă la această dumnezeiască lucrare” (p. 195), accentuând și faptul că însăși rugăciunea va deveni dascăl pentru rugăciune, scriind: „În felurite chipuri harul lui Dumnezeu se va grăbi și îl va povățui, cu rugăciunile Sfinților Părinți, ca să deprindă, fără nici o îndoială, această lucrare dumnezeiască (p. 197)”. Capitolul al V-lea arată „ce este această sfințită rugăciune a lui Iisus după calitatea și lucrarea ei” (p. 197), precum și faptul că „cei ce vor vrea însă să fie uniți cu dragostea preadulcelui Iisus, nesocotind toate frumusețile și plăcerile acestei lumi și liniștea trupească, nu vor dori nimic altceva să aibă în viața aceasta, decât numai pururea să se îndeletnicească cu această lucrare a raiului în rugăciune” (p. 201). Ultimul capitol, cel de-al șaselea, arată „cum trebuie să ne învățăm de la început a lucra cu mintea în inimă această dumnezeiască rugăciune” (p. 201).

În concluzie, această scriere în șase capitole, alcătuită spre apărarea rugăciunii neîncetate, detaliază bazele biblice și patristice ale acestei rugăciuni, pregătirea celor care doresc să practice rugăciunea lui Iisus, metodele lucrării rugăciunii, dar și efectele acesteia, accentuând că cei care vorbesc sau scriu împotriva acestei lucrări lăuntrice fac acest lucru doar din necunoașterea scrierilor Sfintei Scripturi și ale Sfinților Părinți. (Va urma)