Scrierile Sfântului Cuvios Paisie de la Neamț spre apărarea rugăciunii minții

CITEȘTE ȘI: Scrierile Sfântului Cuvios Paisie de la Neamț spre apărarea rugăciunii minții (II)

Scrierile Sfântului Cuvios Paisie de la Neamț spre apărarea rugăciunii minții (III)

Reînnoirea isihastă a monahismului românesc prin lucrarea neobosită a Sfântului Paisie de la Neamț a însemnat o dezvoltare fără precedent a traducerilor patristice în limba română, dar mai cu seamă o intensificare a practicii rugăciunii inimii în mănăstirile cu viață de obște.

Rugăciunea lui Iisus este o realitate duhovnicească prezentă în monahismul românesc, fără nici o întrerupere, încă din secolul al XIV-lea, însă era legată mai cu seamă de monahismul sihăstresc, pustnicesc și mai puțin de cel chinovial. Sfântul Paisie este cel care întărește monahismul cenobitic din Țările Române, în secolul al XVIII-lea, introducând rugăciunea monologică în rânduiala vieții monahale de obște: „Isihasmul acesta adus în obște, în viața de obște, a făcut tăria spiritualității ortodoxe în acele timpuri și în acele părți ale pământului românesc” († Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, „Vocație și destin filocalic la români”, în Românii în reînnoirea isihastă, Ed. Trinitas, Iași, 1997, p. 11). Astfel, prin toată truda sa a reușit să statornicească în mănăstirile din Țările Române, dar și din Ucraina și Rusia, tradiția patristică athonită de practicare a rugăciunii lui Iisus nu doar în sihăstrii, ci și în mănăstirile cu viețuire cenobitică, „într-o vreme de mare încercare a Creș­ti­nismului, confruntat cu o mare criză spirituală în aproape toată Europa” († Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, „Cuvânt înainte” la vol. Dan Zamfirescu, Paisianismul. Un moment românesc în istoria spiritualității europene, Ed. Roza Vânturilor, București, 1996, p. 6), astfel nu este de mirare că paisianismul a fost analizat și ca un curent cultural-spiritual născut ca o contrapondere a iluminismului, care autonomiza rațiunea umană, izolând-o de Logosul divin, de Lumina dumnezeiască: „De remarcat este faptul că isihasmul ortodox al secolului al XVIII-lea, cultivat cu mare intensitate în comunitatea monastică internațională de la Mănăstirea Neamț (români, ucraineni, ruși, greci, sârbi, bulgari) ca într-un laborator al coborârii Cerului în lume și al minții în inimă, reprezenta în secolul raționalist al lui Voltaire o distincție și o demarcare semnificativă între rațiunea umană însingurată a culturii occidentale și rațiunea rugătoare, în comuniune divino-umană, a spiritua­lității răsăritene” († Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, „Cuvânt înainte”, p. 5).

Principala lucrare a monahului, rânduită de Cuviosul Paisie, era rostirea neîncetată a rugăciunii inimii: „Prin chilii frații trebuie să trăiască cu frica lui Dumnezeu și după predania Sfinților Părinți, mai presus de orice nevoință preferând rugăciunea cu mintea, ca săvârșită în inimă de iubirea de Dumnezeu și izvorâtă din virtuți, cum învață despre aceasta mulți părinți purtători de Dumnezeu. Pe lângă rugăciune să se mai dedea și la cântări de Psalmi, citirea cumpătată a Vechiului și a Noului Testament și a cărților Sfinților Părinți” (protoiereul Serghie Cetvericov, Paisie, starețul Mănăstirii Neamțului. Învățătura și influența lui asupra Bisericii Ortodoxe, traducere de Episcopul Nicodim, starețul Mănăstirii Neamț, Tipografia Mănăstirii Neamț, 1933, p. 178).

Cuviosul Paisie de la Neamț a scris două lucrări apologetice pentru apărarea rugăciunii minții; ambele scrieri, pe care le vom analiza în următoarele părți ale articolului nostru, au avut un rol pastoral concret și au fost precedate de o scriere, alcătuită în timpul șederii sale la Sfântul Munte, ca replică la o epistolă a starețului moldovean Atanasie de la Schitul Kavsokalivia, care îl acuza, printre altele, că a înlocuit cu rugăciunea lui Iisus o parte din slujbele statornicite, astfel, în mai multe capitole, a apărat practica acestei rugăciuni. Corespondența cu Atanasie Moldoveanul pare să fie între anii 1757 și 1758, „când obștea paisiană se mai afla încă la Schitul Sfântului Constantin, încheind zidirea chiliilor acolo, și înainte de a fi fost făcut preot starețul Paisie în 1758” (Sfântul Paisie de la Neamț, Cuvinte și scrisori duhovnicești, vol. 2, ediția a II-a, selectate și traduse în limba română de Valentina Pelin, cu o prefață de Virgil Cândea, Ed. Doxologia, Iași, 2010, p. 26). Scrisoarea Sfântului Paisie către egumenul Kavsokaliviei arată, în persoana Cuviosului Paisie, un stareț cu o pregătire teologică deosebită, aflat deja la maturitate duhovnicească.

Biograful său, Serghie Cetfericof, vorbind despre disputa teologică dintre cei doi monahi, scria: „Dar în același timp se iviră și vrăjmași împotriva starețului, care pizmuiau slava lui, sau îl bănuiau că nu păzește pravila bisericească. Printre aceștia se afla și un oarecare stareț Atanasie dintre moldoveni, care trăia cu ucenicii săi în Schitul Capsocaliva: bărbat cuvios și râvnitor pentru credință, dar nu destul de informat asupra învățăturii și felului de viață ale lui Paisie. Învinuirile ridicate de Atanasie contra lui Paisie erau următoarele: că Paisie violează și micșorează pravila de rugăciuni, statornicită de Biserică pentru monahi; că tâlcuiește greșit scrierile Sfântului Grigorie Sinaitul; că nu se poartă după rânduiala părintelui său duhovnicesc; că se aseamănă papei de la Roma, care cu vorba recunoaște poruncile Bisericii, iar cu fapta le calcă, că a pus în locul pravilei bisericești pe a sa proprie; că vede rătăciri la greci; oprește de a da anatemei pe eretici, zicând că acest drept îl au numai episcopii; că se raportează cu încredere la manuscriptele grecești și înlocuiește pravila bisericească cu rugăciunea lui Iisus. Atanasie îndeamnă pe Paisie să se pocăiască și să nu se despartă de obiceiul obștesc al Sfântului Munte” (S. Cetvericov, Paisie, starețul Mănăstirii Neamțului, p. 144).

Este sigur că această corespondență s-a purtat în limba română, căci, spre deosebire de alte scrieri paisiene, atât scrisoarea lui Atanasie către Cuviosul Paisie, cât și răspunsul acestuia s-au păstrat în câteva manuscrise românești, fiind traduse doar mai târziu în slavonă. Astfel, cel mai vechi manuscris păstrat până în zilele noastre, al acestei corespondențe, în limba română „datează din 1768 și a fost realizat la Mănăstirea Dragomirna de Rafail monahul de la Hurez (cf. B.A.R., mss. rom., nr. 5110, ff. 1-86)” (Sfântul Paisie de la Neamț, Cuvinte și scrisori duhovnicești, vol. 2, p. 26).

În fața acuzațiilor din partea acestui egumen, Sfântul Paisie de la Neamț a răspuns cu o epistolă în paisprezece capitole, în care a arătat, invocând mărturia Sfinților Părinți, că ceea ce a făcut el este în duhul autentic al tradiției Bisericii noastre. Înainte de alcătuirea răspunsului său, s-a sfătuit cu duhovnicul său, cu care „se duse el la duhovnicii sobornicești cei mai bătrâni, care, examinând epistola lui Atanasie, porunciră lui Paisie să scrie răspuns la ea și să demasce învinuirile nedrepte ale lui Atanasie și dacă acesta nu-și va recunoaște vina sa și nu se va căi, ei hotărâră să-l mustre pe față la soborul întregului Munte Athos” (S. Cetvericov, Paisie, starețul Mănăstirii Neamțului, pp. 144-145).

În scrisoarea sa către Atanasie, Sfântul Paisie accentua, printre altele, despre folosul citirii cărților Sfinților Părinți și importanța acestora în îndrumarea spirituală, dar și importanța discernământului și a rațiunii luminate: „Am voit a-ți pomeni ție, părinte, de multe lucruri trebuincioase, însă mai vârtos decât de toate, te rog de aceasta, ca să lași îndeșartă și goală această gândire de a nu citi cărți, că vezi în ce groapă a pierzării ai căzut, împreună și cu ucenicii tăi, în urmarea cea împotriva Sfintei Biserici, pentru aceea că nu citești cărțile cu băgare de seamă. Că eu viața voastră o laud, nevoințele voastre le fericesc și mă folosesc de petrecerea voastră. Însă cu această nevoință a voastră trebuie și minte, trebuie și socoteală, ca să nu fie deșartă toată munca voastră, ci să fie și viața voastră, și urmarea voastră toată după puterea Sfintei Scripturi [...]. Pentru aceea, părinte Atanasie, dacă vrei singur să te mântuiești și să arăți ucenicilor tăi calea împărătească a poruncilor lui Dumnezeu, ceea ce duce către Împărăția Cerească, să te lipești cu tot sufletul către citirea cărților” (Sfântul Paisie de la Neamț, Cuvinte și scrisori duhovnicești, vol. 2, pp. 104-105).

(Va urma)