Citeşte şi : Se poate oficia slujba Înmormântării pentru sinucigaşi? (II) Se poate oficia slujba Înmormântării pentru sinucigaşi? (III)
Societatea generează în viaţa omului tensiuni uneori aproape imposibil de suportat. Acestea sunt, adesea, cauzele bolilor de care suferă omul. Ele sunt şi pricinile unor deviaţii de natură psihică şi ale unor dezechilibre grave în viaţa duhovnicească, dintre care cumplită şi iremediabilă este decizia omului de a-şi ridica singur viaţa.
Despre sinucidere în lumea veche şi în creştinism
Lumea iudaică veche reproba actul suicidului. Viaţa era cinstită, preţuită şi trăită potrivit prescripţiilor Legii. Din aceste motive, în Vechiul Testament nu se consemnează şi nici nu se comentează prea mult situaţii de acest fel. Mai întâi trebuie spus că porunca a şasea - „Să nu ucizi!” - (Ieşirea 20, Deuteronomul 5) are în vedere, în înţelesul mai larg, şi propria persoană a celui care împlineşte cerinţele Decalogului. Cartea Judecătorilor (9, 54) prezintă moartea lui Abimelec, iar Cartea I a Regilor (31, 4) înfăţişează modul jalnic prin care regele Saul şi-a sfârşit viaţa, prin autoînjunghiere. De asemenea, în Cartea a II-a a Macabeilor (14, 37-46) este relatată scena sinuciderii unui evreu, Razis din Ierusalim, care apelează la suicid ca să nu cadă în mâna cotropitorilor sirieni. Din aceste puţine exemple reies gândirea pozitivă a poporului ales, dorinţa lui de a trăi şi preţuirea vieţii ca dar divin, insuflat omului de la Creaţie (Facere 2, 7).
Aproximativ în aceeaşi perioadă, mulţi dintre gânditorii antici resping sinuciderea. Deşi era privită de unii contemporani lor ca o formă de eroism, Platon sau Aristotel îşi învăţau discipolii că acest gest ultimativ este de fapt o laşitate, care opreşte prematur şi forţat sufletul să progreseze în virtuţi şi frumuseţe.
În Noul Testament nu se întâlnesc texte cu directă referire la tema sinuciderii, exceptând scena morţii lui Iuda, care, regretând vinderea Mântuitorului, după ce a aruncat banii în templu, a mers şi s-a spânzurat (Matei 27, 5). În Evanghelia Sa, Domnul Hristos accentuează valoarea de necuprins a vieţii, ca dar dumnezeiesc pe care nu îl poate egala nimic din ceea ce se află în univers: „Ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16, 26). Sfântul Apostol Pavel aduce o mărturie în plus despre tainica unire dintre suflet şi trup, subliniind: „De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el” (I Corinteni 3, 17).
În perioada patristică, Biserica aduce alte nenumărate precizări privind valoarea vieţii şi evitarea, cu orice preţ, a gândului şi faptului sinuciderii. În tratatul De civitate Dei, Fericitul Augustin vorbeşte despre „fapte care nu sunt permise a fi săvârşite”, aducând argumente teologice şi morale împotriva suicidului: „Nimeni nu trebuie să se sinucidă pentru păcate străine, pentru ca nu cumva să se încarce cu unul personal, mult mai grav. (...) Nimeni nu are dreptul să-şi ridice viaţa pentru păcatele sale trecute, pentru care mai cu seamă această viaţă este atât de necesară, pentru a fi iertate prin pocăinţă. Nimeni nu trebuie să-şi ridice viaţa din dorinţa unei vieţi mai bune, pe care o speră după moarte, deoarece cei vinovaţi de sinucidere, prin dispariţia lor după moarte, nu vor primi o viaţă nouă”. În Răsărit, referindu-se la moartea lui Iuda, în Omilia a 85-a la Evanghelia după Matei, Sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă să reflectăm la fapta Iscarioteanului ca la un gest „de neiertat” şi ca la o „faptă diavolească”, întrucât „s-a îndepărtat de pocăinţă, ca să nu aibă nici un folos de pe urma ei” şi a ales o „moarte de ruşine, ajunsă cunoscută întregii lumi”.
Care ar fi motivele sinuciderii?
Mass-media anunţă mereu date statistice privind frecvenţa actului suicidal. De exemplu: în rândurile uneia dintre cele mai organizate armate din lume se înregistrează o sinucidere pe zi, în capitala uneia dintre cele mai ordonate ţări din lume şi-au sfârşit viaţa, în ultimii ani, sute de tineri, prin aceeaşi „metodă” (tăierea venelor, pe lungul antebraţului!), în cea mai avansată - tehnologic - ţară din lume, suicidul face parte din filosofia vieţii şi a morţii, lunar sinucigându-se peste 2.200-2.300 de oameni. În „topul” nefast, mondial, tot Europa rămâne pe locul I, cu rate de sinucidere (calculate la 100.000 locuitori/ 1 an) cuprinse între minima 3,8 (Grecia) şi maxima 28,2 (Lituania); România este cotată cu rata de 10,5. La nivel global, peste 800.000 de oameni se sinucid în fiecare an, iar instituţiile de stat abilitate înregistrează, tot anual, alte peste 10 milioane de tentative „nereuşite”.
Aceste câteva date arată că sinuciderea a devenit o problemă îngrijorătoare, cu implicaţii majore în mentalul personal şi colectiv. Din punctul de vedere al cauzalităţii, fenomenul este atent studiat de psihologi, sociologi, medici, dar şi de teologi, întrucât el afectează persoana umană în întregul ei: arată o minte răvăşită, denotă o lipsă de claritate a conştiinţei valorii vieţii, indică o libertate greşit folosită, relevă necredinţă sau o credinţă slabă în Dumnezeu. Mai ales distruge trupul şi pierde sufletul!
Completând ipotezele medicale clasice despre disfuncţiile creierului şi psihopatiile generatoare de acte suicide, cele mai multe voci pledează astăzi pentru faptul că sinuciderea are la bază o traumă intimă a persoanei respective, necunoscută şi neînţeleasă, într-un cuvânt neanalizată şi netratată, suficient sau chiar deloc. Alţi specialişti arată că o cauză determinantă pentru gestul suicid îl constituie dependenţele înrobitoare, precum alcoolul, drogurile, viaţa imorală. Acestea generează de cele mai multe ori depresii, care sunt motivaţii îndestul de puternice pentru gesturi extreme. Depresia din dragoste, întâlnită adeseori la tineri, cea profesională (de care suferă carieriştii), cea cu efecte sociale (manifestată prin izolare şi necomunicare), cea economică (concretizată prin sărăcie extremă şi nevoi personale neîmplinite) sunt răni sufleteşti adânci care, neidentificate la timp şi netratate atât medical, dar şi din punct de vedere duhovnicesc, pot declanşa stări interioare devastatoare, cu efecte imprevizibile în planul vieţii concrete.
La acestea se adaugă şi unul dintre cele mai importante motive: lipsa credinţei în Dumnezeu şi a conştiinţei că El aduce fiecare persoană umană la existenţă cu un rost înalt, urmărind obiectivul major: comuniunea de iubire dintre El şi om şi devenirea spirituală a omului, până la unirea cu El. (Va urma)
(Rubrică realizată de pr. Ciprian Bâra)
.jpg)
