Se poate oficia slujba Înmormântării pentru sinucigaşi? (II)

Citeşte şi : Se poate oficia slujba Înmormântării pentru sinucigaşi? (I) Se poate oficia slujba Înmormântării pentru sinucigaşi? (III)

Pentru a descuraja orice formă de lepădare a darului vieţii, printr-o pedagogie severă, perpetuată de-a lungul timpului, Biserica - deşi prin excelenţă spaţiul iubirii lui Dumnezeu pentru om şi al iubirii oamenilor către El şi întreolaltă - a fost extrem de categorică: sinucigaşii nu pot beneficia de slujbă de înmormântare şi nici de pomeniri. Prima precizare de acest fel este Canonul 14 al Sfântului Timotei al Alexandriei, care interzice oficierea slujbei Înmormântării şi a oricărui alt serviciu religios pentru sinucigaşi, în orice chip şi-ar fi sfârşit aceştia viaţa. Textul canonului cere ca „preotul să stabilească dacă (sinucigaşul, s.n.) a comis acest lucru şi dacă era într-adevăr nebun, căci, adeseori, cei care-l însoţesc pe cel ce a pătimit, dorind să primească aducerea Jertfei (Sfintei Liturghii, s.n.) şi a rugăciunii pentru el, mint şi spun că a fost fără discernământ. Dar uneori s-a comis acest lucru din comportamentul jignitor al oamenilor sau probabil altcumva, din dispreţuire, şi pentru aceasta nu trebuie să se facă aducerea Jertfei, fiindcă este un sinucigaş. De aceea clericul trebuie să cerceteze întru totul cu acrivie, ca să nu cadă sub acuzare”. În legătură cu această prescripţie canonică, „Pidalionul” îndeamnă pe preot să cerceteze atent dacă cel ce şi-a luat viaţa „a fost în mod real lipsit de minte, întrucât rudele, de cele mai multe ori, tăgăduiesc adevărul, tocmai pentru ca cel ce şi-a luat viaţa să beneficieze de rugăciunile Bisericii, (...) iar dacă a avut mintea întreagă, nu se cuvine a se celebra (pentru el, s.n.) Liturghie şi pomenire, pentru că s-a făcut propriul lui ucigaş”. Manualul de Liturgică a Bisericii Ortodoxe. Cursuri universitare, elaborat de liturgiştii pr. Vasile Mitrofanovici, pr. Teodor Tarnavski şi Mitropolitul Nectarie Cotlarciuc arată că cercetarea trebuie să fie făcută de o comisie desemnată de chiriarhie, cu deplină obiectivitate şi cu mare seriozitate duhovnicească. Dacă se constată că sinuciderea a avut loc ca urmare a unei tulburări psihice, slujba se face după rânduială, dar cu discreţie şi „fără pompă”. În cazul în care se constată că sinucigaşul a fost în deplinătatea facultăţilor mintale, nu i se poate face slujba Înmormântării, dar această decizie ar trebui luată în consultare cu duhovnicul defunctului şi chiar cu episcopul locului. Pe aceeaşi linie teologică şi liturgică se află şi părintele profesor Nicolae D. Necula, care precizează că în cazul sinucigaşilor bolnavi mintali, slujba Înmormântării săvârşită cu sobrietate şi decenţă este „un fel de pogorământ”; dacă se dovedeşte că respectivul sinucigaş a avut „mintea întreagă”, preotul trebuie să refuze să săvârşească acestuia slujba Înmormântării.

În practica vieţii bisericeşti de la noi, de-a lungul vremii au fost mereu citate şi respectate alte trei surse canonice locale. Prima este „Pravila de la Govora” (1640), care în „Glava 40” menţine interdicţia de a fi înmormântaţi cu slujbă şi pomeniţi cei care s-au sinucis, precizând: „Cine se va ucide singur, de bună voie, acestuia să nu i se cânte, nici să i se facă pomenire niciodată. Iar de va cădea fără voia lui şi va muri, acestuia să i se cânte şi să i se facă pomeniri”. A doua este „Pravila de la Târgovişte”, numită şi „Îndreptarea Legii” (1652), care, în capitolul 250, în spiritul hrisostomic mai sus-amintit şi cu acelaşi ton categoric nuanţează, întăreşte şi completează: „Sinucigaşul de bună voie nu trebuie să fie slujit sau pomenit la vreo slujbă, căci şi-a dat sufletul satanei, ca şi Iuda Iscarioteanul. Cel ce s-a sinucis, fiind bolnav şi ieşit din minţi, poate fi slujit. Sinucigaşul care s-a omorât din împuţinarea sufletului, adică din frică de oameni sau de persecuţii sau de boala care nu i-a atins mintea, acela nu poate fi pomenit”. A treia, „Pravila lui Nicodim Scahelarie”, la capitolele 1849-1854, aminteşte de aceleaşi prudenţe şi citează aceleaşi restricţii canonice.

Precizările canonice de mai sus pot părea dure. Aşa gândim noi, omeneşte; şi aşa au comentat pe site-uri mulţi dintre cei afectaţi de sinuciderile care au zguduit opinia publică românească în trecutul recent (de exemplu milionarul Mihai Erbaşu - 2004, sau artista Mădălina Manole - 2010), acuzând Biserica noastră de „dogmatism” şi „inflexibilitate”. Canoanele respective sunt însă formulate în temeiul unei teologii antropologice ortodoxe echilibrate, pe care Sfinţii Părinţi au elaborat-o pe baze biblice şi au filtrat-o printr-o experienţă eclesială de multe sute de ani. Omul este diadema Creaţiei, iar trupul şi sufletul său, unite tainic, sunt mai de preţ decât lumea. Prin libertate, ca dar şi pecete a chipului lui Dumnezeu din el, omul poate face alegeri majore, după cuvântul: „Iată, Eu astăzi ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binele şi răul. Poruncindu-ţi astăzi să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, să umbli în toate căile Lui şi să împlineşti poruncile Lui, hotărârile Lui şi legile Lui, ca să trăieşti… Alege viaţa, ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi” (Deuteronom 8, 15-16, 19). Urmare acestui îndemn, care vine chiar de la El, Izvorul vieţii, omul nu ar trebui să aleagă moartea niciodată. Şi totuşi, o face uneori! Alegerea morţii înseamnă, de fapt, negarea lui Dumnezeu ca Domn al vieţii. Din această raţiune sinuciderea este clasificată de către Sfântul Nicodim Aghioritul ca „treapta a 12-a” şi cea mai grea a păcătuirii, stare din care cel ajuns acolo nu se mai poate întoarce.

Hotărâri ale Sfântului Sinod

În baza argumentelor canonice sus-amintite, prin Hotărârea cu nr. 506/1949 şi valorificând experienţa pastorală îndelungată a ierarhilor şi preoţilor români, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a adus câteva precizări deosebit de importante. Sinucigaşii „ieşiţi din minţi” ar putea fi înmormântaţi cu o slujbă ce se săvârşeşte după un ritual redus, de către un singur preot, purtând doar epitrahil. Slujba nu se face în interiorul bisericii, ci la „marginea gropii. Nu se trag clopote şi nu se ţin cuvântări”. La acel moment (1949) nu s-a precizat în ce constă respectiva slujbă „după ritual redus”, drept care, în anul 1992, în Arhiepiscopia Iaşilor, PS Părinte Epis­cop-vicar dr. Calinic Botoşăneanul (astăzi Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor) a propus, iar Sinodul mitropolitan al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei a aprobat, o „Rânduială” succintă care a circulat în zona Moldovei şi nu numai şi a fost utilizată, la nivelul parohiilor, în asemenea situaţii, în perioada 1992-2014.

Întrucât nu era clarificată deplin, Sfântul Sinod a reluat problema înmormântării sinucigaşilor,  aducând precizări importante prin Hotărârea sa cu nr. 9973/2015, privind abordarea pastoral-misionară a situaţiei în sine, dar mai ales stabilind din punct de vedere liturgic şi tipiconal ce trebuie făcut în acest caz. Această Hotărâre sinodală prevede ca, „în privinţa sinucigaşilor dovediţi medical ca demenţi (ieşiţi din minţi)”, ritualul redus despre care amintea Hotărârea din 1949, citată mai sus, constă în: binecuvântarea mică, rugăciunile începătoare, cântarea „Aliluia...”, troparul „Cel ce din adâncul înţelepciunii...”, ectenia întreită pentru cei adormiţi, rugăciunea de dezlegare „Dumnezeul duhurilor...”, rugăciunile de iertare, otpustul şi imnul „Veşnica pomenire”. Necrologul trebuie să se constituie într-un scurt cuvânt pastoral, de consolare a familiei îndoliate. Sinucigaşii din această categorie beneficiază de slujbe de pomenire care se săvârşesc la soroacele şi după rânduiala Bisericii.
În cazul sinucigaşilor care „nu au fost dovediţi medical că sunt demenţi (ieşiţi din minţi)”, nu se face slujba obişnuită a înmormântării. Preotul care gestionează această situaţie va anunţa autoritatea bisericească superioară, în speţă chiriarhul locului şi, cu binecuvântarea acestuia, poate săvârşi următoarea scurtă rânduială: binecuvântarea mică, rugăciunile începătoare, troparele de umilinţă, Psalmul 50, Evanghelia din „Rânduiala înmormântării mirenilor”, „Rugăciunea de consolare a celor îndoliaţi” şi otpustul mic. Preotul nu va rosti un necrolog, ci se va rezuma la un scurt cuvânt de consolare a familiei. După înmormântare, la casa celui decedat este recomandat a se săvârşi slujba Sfinţirii apei (agheasma mică) şi rânduiala binecuvântării casei. Trebuie precizat aici că pentru sinucigaşii din această categorie nu se pot săvârşi parastasele după rânduiala obişnuită, consemnată în Molitfelnic sau Panihidă - ediţiile ante 2019 -, ci, la solicitarea familiei, preotul va repeta, la fiecare soroc, rânduiala sumară săvârşită la înmormântare, amintită schematic mai sus.

 În ambele cazuri, trupul defunctului nu este depus în biserică, ci acasă sau - cel mult - la o capelă mortuară. Pentru el nu se trag clopotele, iar slujba se săvârşeşte în curtea casei, lângă biserică sau pe marginea gropii. Ediţia din 2019 a Molitfelnicului preia cu acrivie toate aceste îndrumări recente şi complete ale Sfântului Sinod, spre a fi aplicate de preoţi în astfel de cazuri, care se pot întâmpla în parohii.

În vechime trupurile sinucigaşilor nu erau înhumate în cimitirul bisericii, cinstit ca spaţiu sacru, ci erau îngropate în locuri izolate şi cu anumite particularităţi: fără cruce la căpătâi, cu corpul orientat invers în mormânt - cu faţa spre apus. În satul românesc tradiţional, aceste locuri unde erau îngropaţi sinucigaşii căpătau o conotaţie cvasi-demonică, fiind evitate de toţi cei din comunitate. Mai nou, din raţiuni pastorale şi umanitare s-a acceptat ca trupurile sinucigaşilor să poată fi înmormântate în cimitirele parohiale, în locuri periferice ori în parcele distincte. (Va urma)

Rubrică realizată de pr. Ciprian Bâra