Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Se poate oficia slujba Înmormântării pentru sinucigaşi? (III)

Se poate oficia slujba Înmormântării pentru sinucigaşi? (III)

Galerie foto (2) Galerie foto (2) An omagial
Un articol de: Pr. conf. dr. Lucian Petroaia - 11 Noi, 2021
Citeşte şi : Se poate oficia slujba Înmormântării pentru sinucigaşi? (I) Se poate oficia slujba Înmormântării pentru sinucigaşi? (II)
 
În ceea ce priveşte rânduielile de înmormântare şi cele de pomenire a sinucigaşilor, precizările Sfântului Sinod sunt foarte clare şi le-am expus în cele două articole deja publicate în cadrul acestei rubrici.

Pentru sinucigaşii nedovediţi a fi „ieşiţi din minţi“ se mai poate face ceva?

Orice nerespectare a acestor hotărâri și încercarea de a inova alte rânduieli sunt considerate delict bisericesc şi intră sub incidenţa precizărilor art. 3 - lit. c şi ale art. 14 din „Regulamentul de procedură a instanţelor de judecată” al Bisericii noastre. Clericul care ar îndrăzni unele ca acestea riscă să primească, gradual, pedepse: mai întâi „mustrarea arhierească” din partea chiriarhului său, în caz de recidivă, „oprirea de la săvârşirea lucrărilor sfinte” şi canonisirea la catedrala eparhială sau la o mănăstire pentru o perioadă de 1-3 luni, iar pentru persistenţă „în rătăcirea sa” va fi deferit Consistoriului eparhial.

Biserica nu opreşte însă rudele şi prietenii sinucigaşului să se roage, acasă, pentru acesta, încredinţându-l milei lui Dumnezeu, Care îmbină desăvârşit dreptatea cu iubirea. Se poate ca defunctul să fi avut o viaţă morală, curată şi chiar apropiată de credinţă, dar un moment de întunecare a minţii, inexplicabil, să-l fi condus spre decizia de a-şi lua singur viaţa. În acest caz, rudele şi prietenii au o şi mai mare durere sufletească. Familia suferă chiar şi pentru un om care a optat pentru sinucidere după o viaţă dusă în păcate. În ambele cazuri, preotul va îndemna familia să se roage mult pentru cel mort, încredinţându-l tainei voii lui Dumnezeu. Această rugăciune cu caracter privat poate începe chiar din serile de priveghi, când în mod obişnuit preotul ar fi citit „stâlpii”. În cazul sinucigaşilor, în locul „stâlpilor” citiţi de preot, în unele locuri, membrii familiei citesc „Psaltirea” sau alte rugăciuni de pocăinţă. Aceste rugăciuni au sens spre ei înşişi, rugătorii, şi creează o stare duhovnicească de penitenţă reală: rudele deplâng lipsa lor de grijă suficientă pentru defunct, cât s-a aflat în viaţă, iar rugăciunea le atenuează durerea produsă de şocul suicidului. Această rugăciune poate intra în pravila personală, se poate prelungi ani şi ani, toată viaţa uneori. Putem înţelege astfel rugăciunea unei mame sfâşiate de durere, care şi-a pierdut fiul sau fiica în acest fel cumplit; putem, de asemenea, crede că Dumnezeu priveşte măcar la acea mamă, îi dă mângâiere, alinare şi vindecare sufletească.

În practica vieţii bisericeşti din Basarabia şi Bucovina există şi o altă formă de mângâiere duhovnicească a familiei încercate de o astfel de situaţie. Atunci când se săvârşesc pomeniri pentru toţi cei adormiţi „din neam”, deşi pe pomelnic nu se pot scrie numele sinucigaşilor „din neam”, membrii familiei se gândesc pregnant la ei şi se roagă, lăuntric, şi pentru ei. În popor se consideră că atunci când preotul finalizează pomelnicul cu sintagma „... cu tot neamul lor cel adormit”, chiar şi sinucigaşii din respectivul „neam”, deşi nepomeniţi explicit, din marea iubire a lui Dumnezeu, ar beneficia de unele efecte duhovniceşti ale rugăciunii. În sprijinul acestei credinţe intime a multor creştini cu astfel de situaţii în familie, credinţă care se pare că este de influenţă slavă şi stă la frontiera dintre litera canonului şi duhul iubirii creştine pentru cei adormiţi, vine Rugăciunea a V-a din cadrul „Vecerniei plecării genunchilor”, care se săvârşeşte în ziua Cinci­zecimii, imediat după Sfânta Liturghie. Textul euhologic prezintă Biserica, în pleroma ei, rugându-se pentru „cei din iad”: „... Care şi la acest praznic cu totul desăvârşit şi mântuitor ai binevoit a primi rugăciuni de mijlocire pentru cei ţinuţi în iad, dându-ne mari nădejdi că vei trimite uşurare şi mângâiere celor cuprinşi de întristări apăsătoare, auzi-ne pe noi, smeriţii şi nevrednicii robii Tăi, care ne rugăm Ţie, şi odihneşte sufletele robilor Tăi, celor mai dinainte adormiţi, în loc luminat, în loc cu verdeaţă, în loc de odihnă...”

Trebuie acceptat adevărul dur că, între cei ţinuţi în iad de propriile lor alegeri, între alte categorii de păcătoşi se află şi sinucigaşii. Şocul acestei înţelegeri este atenuat de strigătul de rugăciune stăruitoare a Bisericii, care ajunge la Dumnezeu şi Îl înduplecă pentru a uşura, cât de puţin, starea celor din iad. Cu alte cuvinte, întrucât „noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Romani 8, 26), rugăciunea Bisericii din ziua Cincizecimii pentru cei din iad ar putea să aibă un efect de uşurare şi a stării sinucigaşilor! Dar aceasta este taina lui Dumnezeu, hotărârea Lui cu fiecare dintre cei „din iad”!

Scurte concluzii

Problema înmormântării sinucigaşilor este, aşadar, complexă şi nuanţată, din punct de vedere teologic, socio-psihologic și pastoral. Ea trebuie tratată de preot cu mult echilibru şi tact, pentru că afectează legătura duhovnicească a familiei defunctului cu Biserica, indiferent dacă sinucigaşul a fost sau nu bolnav din punct de vedere psihic.

Prezenţa preotului lângă familia încercată, cuvântul său mângâietor, atitudinea sa pastorală, abordarea duhovnicească a cazului, rugăciunea sunt „medicamente” reale pentru sufletele celor îndoliaţi, care au nevoie de multă susţinere în astfel de situaţii.

În ceea ce priveşte soarta în veşnicie a sufletelor sinucigaşilor, aceasta este o taină de nepătruns a voii şi judecăţilor lui Dumnezeu.

Preoţii şi credincioşii trebuie să cunoască prescripţiile şi restricţiile canonice şi Hotărârile Sfântului Sinod privitoare la rânduielile de înmormântare a unor astfel de persoane şi să le respecte întocmai.

(Rubrică realizată de pr. Ciprian Bâra)

Citeşte mai multe despre:   Anul comemorativ al celor adormiți în Domnul  -   inmormantare  -   sinucidere