Pornind de la cuvintele Preafericitului Părinte Patriarh Daniel că „fiecare om poate deveni mâinile iubirii milostive a lui Dumnezeu prin care lucrează în lume ca să ridice și să vindece pe cei răniți
Securitatea Oradea - infernul deţinuţilor politici bihoreni
Surpriza încarcerării, urmată de anchetele extrem de dure, a făcut ca momentele de început petrecute la Securitatea din Oradea să fie menţionate în memorialistica martirilor bihoreni ca fiind cele mai traumatizante experienţe din lunga lor călătorie prin Gulagul comunist.
Majoritatea foştilor deţinuţi bihoreni indică drept cele mai grele momente, din lungul lor calvar al detenţiei, ca fiind cele trăite chiar la începutul claustrării, mai exact la Securitatea Oradea. Alexandru Pantea, arestat pe când era elev la Beiuş, în mai 1948, în cadrul Organizaţiei „Vulturii Carpaţilor", întrebat în cadrul unui chestionar aplicat de autor „care au fost cele mai grele momente (din perioada de detenţie - n.a.), a răspuns: „Imediat la arestare, când te vezi închis într-un subsol umed și singur". La fel şi beiuşeanca Aurora Dumitrescu, care a trecut la cele veşnice în urmă cu un an (în 26 ianuarie 2016), răspunde la aceeaşi întrebare că „momentele de început, momentele de nesiguranță (au reușit să ne creeze impresia că pot să ne facă orice vor, fără să răspundă de ceea ce fac)".
Astfel, spaima provocată de arestare, claustrarea neaşteptată, însingurarea, înfometarea, bătăile, privaţiunile de tot felul au contribuit la formularea concluziei că acest prim contact cu infernul detenţiei comuniste, cel de la Securitatea Oradea, rămâne drept cea mai cumplită şi vie experienţă a foştilor deţinuţi politici din Bihor.
Sediul Securităţii din Oradea până spre finele anilor 1950 se afla pe strada Republicii nr. 52, colţ cu strada Pescăruşului, aproape de Gara Centrală. Ulterior, foştii deţinuţi au indicat că au fost duşi pe strada Dunărea, în zona ultracentrală a municipiului de pe Criş.
Condiţiile de detenţie oferite de Securitatea orădeană vin să sporească deznădejdea în care au fost aruncate miile de suflete arestate pentru vina că s-au opus unui regim ateist şi abuziv. Odată intraţi pe poarta Securităţii, deţinuţii sunt izolaţi, fiecare individual, în celule întunecoase şi pline de igrasie. Încăperile nu aveau mai mult de 2x2 mp, aici găsindu-se doar un prici sau un pat de beton şi nimic mai mult. „Celula era fără lumină, fără aerisire, fără pat, fără WC şi apă, duşumeaua era din cărămidă pe care zilnic se arunca o jumătate de găleată cu apă", notează Anton Pleş, care a ajuns la Securitatea Oradea spre sfârşitul anului 1952.
Asprimea celor „3 F" (Frig, Foame, Frică)
Fiind un celular subteran, fără nici o sursă de încălzire, frigul a fost una dintre probele de foc ale încarceraţilor. Arestată de pe stradă, în plină vară, în iulie 1952, Ileana Popovici îşi va petrece întreaga perioadă de iarnă din 1952-1953 „îmbrăcată sumar, cu o rochie și sandale de pânză, altceva nimic".
Înfometarea a fost un mijloc larg răspândit în regimul comunist pentru a înfrânge rezistenţa „duşmanilor poporului". La Securitatea din Oradea, opozanţii regimului nu aveau nici măcar dreptul la o gamelă sau o lingură. Traian Dorz, liderul Oastei Domnului, care ajunge în carceralul orădean în primele zile ale anului 1948, a învăţat repede să se adapteze condiţiilor de supravieţuire, fără castron, fără lingură: „M-am uitat împrejur şi, nevăzând nimic, cum îmi era foame, mi-am împreunat mâinile ca un castron şi omul mi-a pus porţia mea de mâncare, cam cât o cutie de conserve, în căuşul palmelor. Şi astfel, direct, cu gura, cu nasul, cu ochii, am mâncat din fasolea goală fără nici un strop de pâine".
Meniul era unul slab caloric. Maria Popa (căsătorită Tarcea), din Beiuş, îşi aminteşte că ea şi colegele de detenţie erau „veşnic flămânde", în condiţiile în care dimineaţa primeau o apă colorată ca o cafea amară de dimineaţă, cele 100-200 grame de pâine pe zi, ciorba în care se găseau 2-3 cartofi sau nişte „fluturi de varză acră sau dulce", sau supă de gogonele.
În ce priveşte cantitatea de pâine alocată întregii zile, aceasta nu depăşea 250 de grame! „Pâinea asta era pentru toată ziua, 250 de grame!", mărturiseşte Ioan Brazdă.
Condiţiile degradante de cazare erau completate şi cu interdicţia de a face baie. La întrebarea din chestionarul aplicat unor foşti deţinuţi care au trecut pe la Securitatea Oradea, „de câte ori aţi făcut baie la Securitate?", mulţi nu au ştiut ce să răspundă, semn că nu au avut parte de aşa ceva. Doar dimineaţa, când erau scoşi „la program", aveau voie să se spele pe faţă.
Dezlănţuirea forţelor răului
Însă momentul gândit de către atotputernica instituţie să distrugă rezistenţa psihică a celor încarceraţi a fost ancheta, acolo unde uneltele diavolului s-au dezlănţuit cu toată puterea. Torturile la care au fost supuşi cei încarceraţi la Securitatea din Oradea depăşesc limitele imaginaţiei. Anchetele se desfăşurau cu precădere noaptea. „Pe la 10 seara ne luau la anchetă. Ancheta se desfăşura cu bătăi. Voiau să ne distrugă. Mi-au strâns mâna la uşă. Şi bătaie. Legaţi, ne băteau cu cătuşele la mâini", îşi aminteşte aceste momente de groază Iosif Haiduc, din lotul „G4".
Loviturile aplicate lui Vasile Rus(u) au dus la pierderea parţială a auzului, după cum mărturiseşte acesta: „ ... eram bătuţi cu scopul obţinerii de declaraţii prin bătăi şi tortură, în special bătăi la palme, tălpi, am fost legat de mâini şi picioare, apoi suspendat pe o rangă şi bătut cu bastonul de cauciuc şi săculeţi de nisip, bătuţi la tălpi şi puşi să sărim pe masă până ne dădea sângele. ... numai în timpul nopţii, ştiind faptul că rezistenţa este mult mai scăzută în acea perioadă a zilei. În timpul anchetelor, care au durat timp de 10 luni, din beciurile Securităţii, din cauza loviturilor mi s-a spart timpanul urechii drepte".
Fără nici un drept, arestaţii erau nevoiţi să se supună unei liste lungi de interdicţii. Orice încălcare a regulamentului era pedepsită cu „neagra", celula de pedeapsă la Securitatea Oradea fiind celula nr. 7. Era un adevărat cavou de beton, fără pat, fără nici o rază de lumină. Pentru ca totul să fie şi mai odios, pe jos se arunca, odată cu închiderea pedepsitului, şi o găleată plină cu apă. „Mă descalţă şi intru în cubul de beton cu apă până la glezne", scrie în cartea sa de memorii „Raza din catacombă", părintele Liviu Brânzaş.
Pustnicii din celule
În acest univers plin de privaţiuni, celula obscură este transformată într-o „autentică chilie de mănăstire", mărturiseşte Liviu Brânzaş. Răpindu-li-se libertatea, încarceraţilor nu li s-a putut lua şi dreptul de a se ruga. Regimul ateist nu a permis nici o manifestare a credinţei, îngenuncherea sau semnul crucii, dar nu a putut nici opri ca oamenii să continue să-şi murmure rugăciunile şi să-şi facă cruce cu limba în gură. „Viaţa ascetică se trăieşte cu intensitate maximă: post perpetuu prin înfometare; condiţii aspre de dormit, cu o pătură zdrenţuită, pe prici sau chiar pe beton; izolare totală faţă de lume, fără nici o legătură cu familia. În această izolare şi singurătate totală, în care nu este posibilă nici o activitate concretă, rămâne un timp nelimitat pentru meditaţie şi rugăciune, tulburat doar de rondul pe care îl face securistul, privind prin vizetă la diverse intervale", notează părintele Brânzaş.