Sfântul Cuvios Dometie cel Milostiv de la Râmeţ, dascăl al iubirii creştine

În centrul învățăturii creștine se află iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele, iar milostenia este una dintre cele mai concrete forme de manifestare a acestei iubiri. În limba greacă „eleos” înseamnă compasiune, îndurare, milă. Milostenia s-a păstrat ca o expresie a ajutorului oferit celor în nevoie, dar și ca o atitudine interioară a sufletului. Pentru creștin, milostenia nu este doar un act ocazional, ci o stare permanentă de dăruire, un drum spre mântuire și comuniune cu Dumnezeu. Biserica noastră prăznuiește, pe 6 iulie, un sfânt român, Sfântul Cuvios Dometie cel Milostiv de la Râmeţ, un om care s-a remarcat în viaţa sa tocmai prin această virtute: milostenia. Cât de plăcuţi sunt îna­intea Domnului cei milostivi! Cât de plăcuţi sunt şi înaintea oamenilor cei care şi-au făcut din milostenie un program al vieţii, aidoma Sfântului Cuvios Dometie.

S-a născut în 13 octombrie 1924, în comuna Bălăneşti, judeţul Buzău, din părinţi dreptcredincioşi, primind la botez numele Stelian. Încă din pruncie a arătat multă dragoste faţă de slujirea lui Dumnezeu şi faţă de oamenii aflaţi în suferinţă. A urmat cursurile Seminarului Teologic de la Buzău, pe care l-a absolvit ca şef de promoţie în anul 1945. În acelaşi an s-a înscris la Facultatea de Teologie din Bucureşti, pe care a absolvit-o în anul 1949. Atât lucrarea de licenţă, cât şi cea de doctorat, la care a lucrat în perioada 1972-1975, au fost realizate sub coordonarea Sfântului Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae. A fost hirotonit diacon la Mănăstirea Hodoş-Bodrog din Episcopia Aradului, la 6 august 1949, iar marele dar al preoţiei l-a primit în 7 august 1949, la Catedrala Episcopală din Arad, fiind hirotonit pe seama Mănăstirii Prislop de către Episcopul Andrei Magieru. Tot în anul 1949, la 14 septembrie, de praznicul Înălţării Sfintei Cruci, a primit tunderea în monahism din mâinile Sfântului Cuvios Arsenie de la Prislop, avându-l ca naş pe Sfântul Cuvios Serafim de la Sâmbăta de Sus (cf. Părinţii de ieri, sfinţii de azi: proclamarea generală a canonizării celor 16 sfinţi duhovnici şi mărturisitori ortodocşi români din secolul al XX-lea: 4 februarie 2025, Bucureşti, Ed. BASILICA, p. 76).

În anul 1950, Părintele Dometie a fost numit stareţ al Mănăstirii Prislop, în urma arestării Părintelui Arsenie. A îndeplinit această ascultare doi ani, când a fost transferat ca stareţ la Mănăstirea Afteia-Cioara, ctitoria Sfântului Sofronie Mărturisitorul. De praznicul Adormirii Maicii Domnului a fost înştiinţat că este urmărit de autorităţile comuniste şi va fi arestat după Sfânta Liturghie. A început slujba mai devreme, apoi a fugit în pădure unde s-a rugat stăruitor Domnului pentru a nu fi prins. Cei care îl căutau, deşi aveau câini, au trecut pe lângă el fără să-l găsească. Sfântul Dometie s-a dus apoi la Mănăstirea Ciolanu, judeţul Buzău, fiind rânduit director de studii şi profesor la şcolile monahale ale mănăstirilor Ciolanu, Răteşti şi Barbu, făcând această ascultare până în 1957, când a fost chemat ca slujitor la Catedrala Episcopală din Buzău (cf. Părinţii de ieri, sfinţii de azi, pp. 77-78).

După patru ani, a cerut binecuvântarea Mitropolitului Nicolae Bălan pentru a înfiinţa o mănăstire în Ardeal, însă ierarhul i-a spus să reactiveze una dintre mănăstirile existente. Şi aşa Cuviosul s-a hotărât să meargă împreună cu uceniţele sale la Mănăstirea Râmeţ. Acolo a devenit duhovnic, fiind foarte iubit de credincioşi. Era cunoscut pentru darul împăciuirii, motiv pentru care mulţi îl chemau să îi ajute în momentele grele. După truda de zi cu zi, seara îşi odihnea trupul istovit într-o chilie sărăcăcioasă. Nu punea preţ pe lucrurile materiale, ci le împărţea tuturor celor care aveau nevoie, făcând astfel multă milostenie. Decât să vadă pe cineva lipsit, mai degrabă prefera să rămână el desculţ sau fără cămaşă ori palton. Bineplăcând lui Dumnezeu, şi-a sfârşit viaţa aceasta pământească la 6 iulie 1975, arătând un ultim gest de jertfelnicie şi milostenie. În urma unor inundaţii, a mers împreună cu mai multe monahii să aducă alimente pentru mănăstire. Sfântul Dometie le-a împărţit sacii cu mâncare, iar el a luat povara cea mai grea, povăţuindu-le pe cale pe uceniţele sale. Din cauza efortului sporit, fiind mult istovit, s-a aşezat pe iarbă, şi aşa Cuviosul Dometie şi-a dat sufletul curat în mâinile Domnului (cf. Părinţii de ieri, sfinţii de azi, p. 79).

Învăţăm de la acest mare şi iubit sfânt al neamului nostru românesc faptul că iubirea creștină nu este abstractă, ci se manifestă prin fapte concrete, prin rugăciune smerită şi prin sfatul cel bun. Pentru că pe lângă faptele milei trupeşti există şi milostenia sufletească ce include: sfătuirea celor rătăciţi, mângâierea celor întristați, iertarea celor ce ne greșesc, rugăciunea pentru aproapele nostru. Astfel, milostenia nu este doar un gest material, ci și o atitudine spirituală de dăruire și iertare.

Milostenia aduce o mare bucurie sufletească, dar și răsplată veș­nică. Nu este întâmplător că marii sfinți au fost milostivi. În acest sens, este necesar să conştientizăm importanţa milosteniei ca drum sau cale spre Împărăţia cerurilor. Mântuitorul Iisus Hristos ne spune foarte clar că la Judecata de Apoi criteriul mântuirii va fi tocmai milostenia: „Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc, însetat am fost și Mi-ați dat să beau, străin am fost și M-ați primit, gol am fost şi M-aţi îmbrăcat, bolnav am fost şi M-aţi cercetat, în temniţă am fost şi aţi venit la Mine” (Matei 25, 35-36).

Milostenia este o virtute fundamentală a vieții creștine, fiind o reflectare a iubirii lui Dumnezeu față de oameni. Ea înseamnă mai mult decât un simplu ajutor material: este un mod de a trăi în comuniune, în iubire și în smerenie. Într-o lume marcată de suferință, nedreptate și egoism, creștinul este chemat să fie lumină și mângâiere, prin faptele milosteniei. A fi milostiv nu înseamnă doar a da ceva, ci a te dărui pe tine însuți. Iar răsplata nu se va lăsa așteptată: „Fericiți cei milostivi, căci ei se vor milui” (Matei 5, 7).