„Sufletul nu se tratează cu pastile”

Cum, Doamne, să poți pleca dintr-un ospiciu având sufletul liniștit și încărcat de optimism? Răspunsul se află în întrebare. Pentru că Dumnezeu are grijă de toți copiii Lui. Și o face prin oameni. Spitalul de Psihiatrie Voila, din Câmpina, aflat într-un peisaj fermecător, are cele mai bune condiții de viață și cele mai moderne tratamente, dar, dincolo de acestea, ceea ce contează pentru pacienți este căldura sufletească a întregului personal, cel medical și cel administrativ, și, nu în ultimul rând, sprijinul spiritual al unui preot devotat.

Deși Câmpina este orașul românesc cu cele mai multe zile însorite dintr-un an, putem spune că în ziua vizitei noastre Ziarul Lumina a adus soarele deasupra zonei până atunci înnorate. Probabil că nimic nu e întâmplător.

Locul este de-a dreptul încântător. Clădirea administrativă este un castel ridicat în urmă cu un veac și jumătate și este doar una dintre multe construcții aflate între un parc dendrologic, dominat de un plop cvadrisecular, o splendidă biserică și un modern teren de tenis dedicat pacienților.

Am fost întâmpinați cu bucurie de dr. Irina Minescu, medic primar psihiatrie pediatrică, managerul spitalului, de părintele Mihai Vișoiu și de Paul Eduard Ungureanu, asistent medical principal, ultimii doi urmând să ne fie ghizi prin complex. „Cred că omul e dator să creadă în existența lui Dumnezeu, a unei puteri și iubiri care se află dincolo de noi și care ține în mână întreaga existență”, ne-a spus directoarea Irina Minescu, adăugând: „Eu sunt recunoscătoare că Biserica Ortodoxă Română acordă atenție, și prin Anul omagial, îngrijirii celor aflați în suferință. Pentru că împreună, medic și preot, putem acționa sinergic în beneficiul pacienților. Preotul, când consideră că persoana care i se adresează are nevoie și de un psihiatru, îl poate îndruma către noi. De asemenea, orice bun psihiatru ar trebui să îndrepte oamenii către credință, către preoți, către spiritualitate. Aici, la Voila, facem echipă bună medic-preot. În plus, existența bisericii este un punct forte și pentru angajații noștri, care pot merge oricând să aprindă o lumânare sau să lase un pomelnic, simțind că și-au îndeplinit datoria spirituală, altfel amânată din lipsă de timp”.

O istorie agitată

Povestea locului, ne relatează Paul Eduard Ungureanu, începe în anul 1864, când Dimitrie Barbu Știrbei a cumpărat de la boierul Câmpineanu mai multe proprietăți, printre care și pădurea de la Voila. Aici a construit, în 1868-1871, un castel de vânătoare în stil eclectic combinat cu normand, cu linii ascuțite, ferestre mici și scări interioare înguste, o îmbinare de elemente ale Renașterii târzii cu forme neoclasice. Domeniul avea inclusiv piscină şi popicărie.

În 1940-1944 la Castelul Voila a fost instalată o unitate germană care avea misiunea de a organiza apărarea antiaeriană a orașului Câmpina. Dealul Voila a ajuns împânzit de atâtea baterii antiaeriene încât se spune că nici Berlinul nu avea o apărare antiaeriană atât de puternică.

După instaurarea regimului comunist, atât castelul, cât și ferma Voila au fost preluate de către CC al PCR și în salonul spațios de la parter s-a desfășurat, în iunie 1948, ședința Cominternului în care s-a discutat „poziția sectoristă a Partidului Comuniștilor din Iugoslavia, în frunte cu Josip Broz Tito”. Nu trecuseră nici șase luni de când Tito fusese primit triumfal la București!

În anii 1960 s-a înființat la Voila un preventoriu în care erau internate odraslele nomenclaturii comuniste. După ce informația a ajuns la Radio Europa Liberă, Nicolae Ceaușescu s-a enervat și l-a închis. A urmat o dispută între Ministerul Agriculturii (care avusese domeniul în posesie în 1920-1945), Ministerul Turismului (care preluase și palatul lui Bibescu din Breaza) și Ministerul Sănătății. A câștigat acesta din urmă și la 1 martie 1971 s-a decis înființarea Spitalului de Psihiatrie.

Capacitatea inițială a crescut an de an, ajungând azi la 510 paturi, repartizate în şapte secții pentru adulți, una sanatorială de psihiatrie pediatrică, un compartiment pentru psihiatrie de copii și adolescenți și unul de medicină internă. Este, ca mărime, al treilea spital de psihiatrie din țară.

Clubul artelor

Complexul de la Voila nu este numai frumos și impecabil de curat, ci și foarte bine organizat. La intersecții sunt indicatoare care-ți arată spre ce destinații poți merge, pavilioanele și anexele sunt clar etichetate, fiecare membru al personalului poartă un ecuson cu numele și funcția.

Aleile sunt largi și lungi, e o plăcere să te plimbi pe ele, mai ales că toată lumea salută politicos pe toată lumea. Aleea principală e străjuită de pini caucazieni, plantați odată cu cons­truirea castelului.

Spitalul funcționează în regim deschis, familiile vin oricând să viziteze pacienții, care n-au restricții de deplasare - exceptându-i pe cei predispuși la violență, care sunt internați în saloane de supraveghere, pe care le pot părăsi însă după ce se liniștesc. Unul dintre ei, dintr-un grup care juca remi într-un foișor pe lângă care am trecut, interpelat de gazda noastră, i-a spus că acum e bine și: „Sunt fericit!”

Sunt 311 angajați ai spitalului, dintre care 35 de medici și 130 de asistente - restul personal administrativ. „Din păcate, avem tot mai multe cazuri, principalul motiv fiind de ordin social”, spune Paul Eduard Ungureanu.

Am întrebat cine decide internarea unui pacient: familia, el însuși, medicul, autoritățile? Răspunsul este: de comun acord. Sunt puține cazurile de internare non-voluntară, dar aici, la Voila, nu vin cazuri infracționale - care merg la Săpoca, în Buzău.

Cum ajunge un pacient să fie externat? Se judecă de la caz la caz, de către medicul curant, pe baza unui complex de criterii.

Am intrat în Laboratorul de balneofizioterapie. Aici există o sală de fitness care nu are nimic de invidiat de la una bucureșteană de fițe. Dr. Mihaela Mircea-Perhinschi, specialistă în medicina fizică de reabilitare, ne asigură că pacienții răspund foarte bine la tratament: „Care este obiectivul unui spital de psihiatrie? Acela ca omul să se simtă cât mai bine. Și nu numai pe partea psihică, ci și pe cea fizică. Unui pacient cu dureri cronice o depresie îi accentuează durerile. Așa încât tratamentele sunt convergente și complementare: reducând nivelul durerii, ­ajutăm și psihicul”. Procedura e simplă: medicul curant sună la laborator precizând ce pacient ar vrea să trimită la fizioterapie; acesta e programat pe o listă de așteptare și, când îi vine rândul, e chemat. Pentru cei nedeplasabili sau aflați în regim de supraveghere, doctorița merge pentru consult în saloanele respective. Cei care au probleme medicale suplimentare, fie sunt consultați aici, existând doctori de medicină internă, fie, după caz, sunt duși la un specialist al Spitalului Municipal Câmpina.

Compartimentul de Terapie ocupațională, inaugurat cu doar câteva zile înainte de sosirea noastră acolo și amenajat în fosta căsuță a administratorului castelului, este un adevărat club, cu sală de vizionare TV și alta pentru cei atrași de desen, pictură ori lucru manual, dar și meditație ori hipnoză medicală. „Am fost surprinsă să văd că unii dintre pacienți deja știau și foloseau anumite terapii, precum cea prin culori, de pildă”, ne spune Isabel Rotaru, asistentă medicală la compartimentul de ergoterapie. Aceștia pot fi rezidenți ai spitalului, dar și oameni tratați ambulatoriu: după câteva ore petrecute la Voila se-ntorc în oraș, la treburile lor.

Recăpătarea încrederii că ai un rost

Am întrebat o pacientă aflată la terapie ocupaţională cum se simte. „Exaltată!”, a răspuns râzând, apoi a adăugat serioasă: „Mi se pare fantastic ce se-ntâmplă aici! Am făcut în trecut și meloterapie, și terapie prin dans, cu dansuri, așa, descătușate, și e foarte fain, pentru că primești puțină încredere în sine, or, noi de asta suntem aici: nu avem încredere, suntem traumatizați, suntem anxioși, avem niște traume de care vrem să scăpăm. Ieri a fost prima dată când m-am simțit «Uau!», am venit și dimineață, și după-masă. Prin terapia ocupațională capeți ideea că ai un sens, ai un rost. Eu am intrat în cea mai neagră fază pentru că mi se părea că sunt inutilă. Și acum, încet-încet, încep să mă dezmorțesc!”

Pacientul de la aceeași masă de lucru o confirmă: „Sunt superîncântat! Abia aștept, și mi-am și notat într-un carnețel, ca puțin mai târziu să merg la Maslu la părinte, care ieri m-a încântat pur și simplu timp de o oră, în care ne-a prezentat viața sfinților tămăduitori fără de arginți. Încep să simt că sunt alt om! Eu sunt pensionar, după ce am lucrat în învățământ 42 de ani, și nu prea îmi găsesc locul, ceea ce îmi creează stări de anxietate. Medicamentele le-aș putea lua și acasă, iar doctorul are cabinet în oraș, fac șapte minute pe jos până la el, dar colectivitatea și atmosfera de aici îmi dau șanse în plus ca să trec peste momentele mai dificile. E un timp util și plăcut, iar doamna asistentă e o femeie deosebită! M-a făcut să plâng de emoție mai devreme: m-a pus să scriu 10 lucruri pe care aș vrea să le elimin la viața mea, le-am scris, voiam să le arăt și soției, care a fost și ea cadru didactic, dar doamna Rotaru a făcut hârtia ghemotoc, a aruncat-o și mi-a spus: «Gata, le-ați eliminat!» Căci aici e punctul nevralgic: suntem legați prea mult de trecut. Iar părintele, nu mai spun! E un înger! Am fost încă de la sfințirea bisericii, a fost o mare sărbătoare!”

Următoarea clădire în care am intrat a fost Pavilionul 3 al Secției III, cel mai mare din spital, cu 75 de paturi, unde gazdă amabilă și zâmbitoare ne-a fost asistenta șefă Andreea Lazăr, care ne-a condus prin saloane și prin toate anexele, precum bucătăria care joacă și rol de mică sală de mese pentru pacienții care nu se pot deplasa până la cea mare.

Există speranță!

Străjuind calea de acces în spital, proiectându-se într-o parte pe clădirile acestuia și în alta pe frumosul peisaj al dealurilor Câmpinei, biserica având hramurile `Sfântul Mucenic Pantelimon” și `Sfânta Muceniță Filofteia de la Argeș” e ca un vis alb, cu o „textură” a pereților exteriori cum n-am mai văzut nicăieri. Părintele Mihai Vișoiu ne spune că a fost proiectată de arh. Ana Maria Goilav Guran, urmărind să materializeze cât mai fidel stilul brâncovenesc și luând ca model Hurezii și alte mănăstiri din Oltenia - ca și picturile interioare, realizate de Ioan Popa, din Otopeni.

Construirea a început în 2010, doi ani mai târziu a fost târnosită de către Preasfinţitul Părinte Ciprian Câmpineanul, actual Arhiepiscop al Buzăului şi Vrancei, iar în 2016 a început pictarea, care a durat până în 2022, când au venit și stranele. IPS Arhiepiscop Calinic de la Argeș a dăruit lăcașului un veșmânt care a acoperit o perioadă moaștele Sfintei Filofteia, adăugându-se unui fragment din moaştele Sfântului Pantelimon.

Pictura, în mod firesc aici, în incinta spitalului, cuprinde multe scene cu vindecări miraculoase. Sunt reprezentați și sfinți nebuni pentru Hristos, tocmai pentru a sublinia sensul care merită luat în seamă al cuvântului „nebun” - celălalt fiind impropriu: la Voila nu sunt nebuni, ci oameni cu unele probleme psihice, marea majoritate putând fi rezolvate.

Vin la biserică pacienții, rudele care-i vizitează, personalul spitalului, dar și credincioși din oraș. Despre primii, părintele Mihai Vișoiu spune: „Am văzut de la început că slujbele le fac foarte bine. De altfel, ei mi-o spun de fiecare dată. La asta contribuie și pictura, în culori cât mai calde și cu chipurile sfinților cât mai luminoase”.

Printre aceștia, am remarcat și prezența Sfântului Gherasim de Kefalonia, izgonitor de diavoli și vindecător de boli psihice. Cum s-ar spune, sfântul potrivit la locul potrivit.

Singura dată când preotul a oftat adânc a fost când l-am întrebat despre copiii de la Voila, a căror vârstă este între 8-9 și 18 ani: „Mulți dintre ei vin din case de copii, dar sunt și din familii dezorganizate. Au probleme de ADHD, autism, tulburări de comportament, consum de alcool și de droguri... Cu ei e mai dificil de lucrat din punct de vedere duhovnicesc, pentru că nu înțeleg și nu-i interesează. Avem în apropiere și o școală specială pentru ei, dar e greu... La biserică nu prea vin, în schimb merg eu pe secție pentru Sfântul Maslu. Acolo sunt cuminței, au răbdare o jumătate de oră, și am nădejdea că vine și așa harul lui Dumnezeu asupra lor. Sigur, sunt câțiva care nu vor să participe. Nu-i obligă nimeni”.

Gândind nu doar la ei, ci și la adulți, există speranță pentru cei bolnavi psihic? „În mod categoric! Cei mai mulți care vin aici nu au probleme foarte grave. Vin, se tratează și pleacă acasă într-o stare mai bună. Eu i-am îndrumat întotdeauna să ia tratamentul recomandat de medici, dar în același timp să nu-L uite pe Dumnezeu. De șase ani, de când am venit aici, în toate predicile le spun că sufletul nu se tratează cu pastile. Creierul, ficatul, stomacul le tratăm cu pastile, dar sufletul se tratează cu cele duhovnicești. Nu dăm la o parte medicația, dar le spun: «Fraților, nu vă puneți nădejdea doar în medicamente! Luați-le, liniștiți-vă, și pe urmă veniți la Dumnezeu ca să vă poată lucra în suflet și să înțelegeți ce trebuie să faceți»”.

În drumul nostru spre ieșire, ne-am întâlnit cu un pacient ca la 70 de ani care, purtându-și telefonul în mâini, ca pe o farfurioară, cânta odată cu trupa Opus: „Life is life!” Viața e viață. Un truism? Nu, o filozofie înțeleaptă.