Tâlcuri catehetice pe marginea unei vechi zugrăveli bisericești descrise de Cuviosul Dometie cel Milostiv

Într-un număr al revistei Studii Teologice pe anul 1975 (9-10, pp. 742-749) apărea ultimul articol - „Teme dogmatice în pictura bi­sericii vechii Episcopii a Geoagiului” - scris de arhimandritul Dometie Manolache în cadrul doctoratului întreprins în perioada 1972-1975, sub îndrumarea Părintelui Dumitru Stăniloae. Conținutul acestei cercetări, pe lângă partea teoretică implicată și bibliografia specifică, are la bază o legătură directă, specială cu autorul, în sensul că acesta a scris despre una dintre bisericile aflate în patrimoniul Mănăstirii Râmeț, despre unul dintre lăcașu­rile de care se îngrijea personal și despre un loc sfânt al râvnei sale misionare neprecupețite.

Studiul a fost publicat când deja Cuviosul Dometie cel Milostiv de la Râmeț trecuse la Domnul, fiind încadrat într-o secțiune dedicată a periodicului bisericesc, ce se deschidea cu articolul „Cultura teologică ortodoxă românească între anii 1925 și 1975. La a 50-a aniversare a înființării Patriarhiei Române”, semnat de preotul profesor Mircea Păcurariu.

Între timp jubileul s-a dublat, acum plinindu-se în Anul omagial al Centenarului Patriarhiei Române. În această atmosferă sărbătorească prilejuită de recunoștința Bisericii pentru binecuvântările primite de la Dumnezeu în ultimul veac, însuși Cuviosul, tâlcuitor catehetic al picturii unei biserici în care a slujit, urcă în icoană sub ti­tlul liturgic de Sfântul Cuvios Dometie cel Milostiv de la Râmeț, fiind arătat poporului binecredincios chip și pildă de învățătură mântuitoare.

După o introducere sintetică, în care prezintă reperele istorice ale vechiului așezământ monahal de pe Valea Geoagiului, ctitori și personalități ale acestuia, textul continua cu subtitlul „Legătura indisolubilă dintre dogmă și icoană”, citând despre pictură din cartea Ortodoxia a lui Serghei Bulgakov: „Nu este numai o artă, ci ceva mai mult decât o artă, o viziune a lui Dumnezeu, o cunoaștere a lui Dumnezeu, o mărturisire prin mijlocirea artei”. În descrierea scenelor iconografice păstrate în ultimul strat de zugrăveală (Atanasie, 1724) a lăca­șului „Intrarea în biserică a Maicii Domnului”, din Geoagiu de Sus, Părintele Dometie pleacă de la ceea ce se mai păstra în vremea sa, ajutat de mai mulți istorici la care trimite în notele articolului. Dintre aceștia se distinge o personalitate deosebită, anume preotul și istoricul bisericesc Ștefan Meteș, trecut la cele veșnice în 1977, într-o zi cu însemnătate duhovnicească aparte pentru Râmeț, în 30 iunie, dată ce avea să fie aleasă pentru pomenirea Sf. Ier. Ghelasie, la canonizarea sa din 1992.

În cele ce urmează vom reda din studiu acele fragmente care au o re­le­vanță catehetică mai pronun­țată, anume despre Sfintele Taine, lucrări sfințitoare prin care majoritatea credincioșilor se înscriu în viața concretă a Bisericii. În descrie­rea acestora autorul pornește din „jurul Pantocratorului care reprezintă «cheia de boltă a sublimului, ce prezidează iconografia bisericilor ortodoxe»”. Chiar de acolo sunt redate „scenele cu cele șapte sfinte taine, încadrate în șapte cercuri, legate de un al optulea cerc: Domnul răstignit. Avem aici o viziune a infinitului, prin înlănțuirea acestor opt cercuri. Este de remarcat, în chip deosebit, concepția dogmatică a meșterului zugrav, care redă prin înlănțuirea și interdependența celor șapte Sfinte Taine, toate legate prin­tr-un lanț ce pleacă din mâna dreaptă a Mântuitorului răstignit, întreaga Taină a iconomiei mântui­rii noastre. Tot ce ține de om vine din mâinile lui Dumnezeu, potrivit cuvintelor Psalmistului: «Mâinile Tale m-au făcut și m-au zidit, înțe­lepțește-mă și voi învăța poruncile Tale» (Psalmii 118, 73). […] Primul cerc legat de cel al Răstignirii, din partea dreaptă, cuprinde Sfânta Taină a Botezului. În acest medalion este pictat un preot, având în mâini un prunc, pe care-l ține dea­supra cristelniței. În spatele preotului se află un diacon cu orar și cădelniță. Lângă cristelniță se observă două femei îmbrăcate în port țărănesc, probabil mama și nașa prun­cului. În această scenă a Bote­zului găsim multe învățături dogmatice, taina Botezului fiind ușa de intrare în Biserică și începutul renașterii noastre spirituale. Prin Botez suntem altoiți în butucul viei care este Hristos și devenim mlădiță ce se hrănește din sevele vieții Lui divine. Pictorul redă oficierea acestei Sfinte Taine în chip desăvârșit ortodox, prin afundare, continuându-se tradiția în pofida faptului că în Transilvania, în acest timp, când se face această pictură, ne găsim în plină frământare de impunere a uniației. De partea cealaltă a Răstignirii este redată taina Sfântului Mir, care este taina creșterii în viața spirituală, prin care cel botezat primește darurile Sfântului Duh [...]. Dispunerea persoanelor în această scenă este aceeași ca la Sfântul Botez, observându-se în centru cristelnița, ceea ce înseamnă că această Taină se administra imediat după Botez, potrivit învățăturii dogmatice a Bisericii Ortodoxe. După această taină, în ordine, este zugrăvită scena Sfintei Taine a Împăr­tășaniei, legată de medalionul cu Sf. Taină a Botezului. Preotul, având în mâna dreaptă lingurița, iar potirul pe Sfânta Masă, dă Sfânta Împărtășanie, asistat cu multă evlavie de un diacon. [...] De medalionul cu taina Sfântului Mir e legată scena cu taina Pocăinței, având în centru preotul îmbrăcat în veș­minte și un penitent în genunchi. Este de remarcat faptul că dispunerea scenică a sfintelor taine este făcută de meșterul zugrav, nu la voia întâmplării, ci într-o înlănțuire firească și logică. De cercul cu Taina Sfintei Împărtășanii este legat cercul cu Taina Hirotoniei, ceea ce înseamnă că pentru această sfântă taină a împărtășaniei se cere un preot ca slujitor. Se confirmă astfel legătura indisolubilă între Sfânta Taină a Împărtășaniei și ierarhia bisericească. [...] Scena cu taina Cununiei e legată de o parte cu cercul Sfintei Taine a Pocăinței, iar de cealaltă parte cu taina Maslului. În această scenă preotul are de-a stânga și de-a dreapta lui mirele și mireasa care-și dau mâna în formă de legământ, pe care-i binecuvântează cu mâna dreaptă, primindu-le jurământul de credință. De o parte și de alta a mirelui și miresei se află nunul și nuna. De remarcat că așezarea scenică a personajelor de la această sfântă taină este conformă tradiției ortodoxe, cu un rând de nași, nu cu două, trei sau chiar mai multe, cum s-a luat obiceiul a se face prin unele părți ale țării. Față în față cu medalionul ce cuprinde Răstignirea, de o parte și de alta a Pantocratorului, e redată scena cu taina Maslului. În această scenă ni se înfățișează un bolnav pe pat, înconjurat de șapte preoți îmbrăcați în veșminte, cu aureolă în jurul capetelor. [...] Trebuie să menționăm că fiecare scenă cu cele șapte Sfinte Taine are zugrăvit, în partea extremă de sus, Sfântul Duh, în chip de porumbel, înconjurat de raze strălucitoare, prin aceasta zugravul căutând să redea învățătura dogmatică a Bisericii, că nici o lucrare de renaștere și de sfințire nu se poate face fără ajutorul harului divin. Duhul Sfânt este cel care ajută ca să se reverse harul dumnezeiesc în inimile credincioșilor. [...] Prin tonul auriu al aureolelor, prin culorile potrivite pentru fiecare scenă zugrăvită, se redă un cadru sărbătoresc, arătând transfigurarea îndeplinită în chipul omului, prin harul divin ce lucrează prin fiecare Sfântă Taină în parte și prin toate la un loc”.

Ca vie încredințare, în sfârșitul acestor rânduri punem tot o învăță­tură din articolul autorului sfânt, împrumutată de acesta de la profe­sorul său de facultate, teologul măr­turisitor Teodor M. Popescu: „Rugăciunile noastre către Sfinți nu se adresează unor morți, unor necu­nos­cuți, unor indiferenți, unor nepu­tincioși, ci se adresează celor mai de cinste mădulare ale Trupului lui Hristos, unite cu noi în aceeași credință, chemare și nădejde întru Capul și Mântuitorul lor și al nostru”.