Trimiteri scripturistice pentru Anaforalele siriene

Socotită în rândul celor mai vechi texte liturgice din tradiţia orientală, Anaforaua Apostolilor Addai şi Mari reprezintă cea mai veche rugăciune euharistică a Bisericii Siriene. Este folosită şi astăzi în Liturghiile orientale, textul ei însumând specificitate aparte prin faptul că a fost prea puţin influenţat de cultura elenistică a Imperiului Roman, putând fi considerat prin urmare „o expresie reprezentativă a iudeo-creştinismului din primele veacuri creştine“.

Timpul şi locul alcătuirii acestei rugăciuni liturgice se pierd în negura vremii. Cert este că, în baza unor elemente scripturistice comune, ea leagă tradiţia teologiei semitice de actualitatea liturgică, fundamentată scripturistic.

Caracterul istorico-dogmatic al textului euharistic, evocat cel mai adesea în comentariile moderne, se descoperă în contextul mai larg al misticii scripturistice. Nu este trecut cu vederea nici fundamentul veterotestamentar al practicii invocării Sfântului Duh, care, ascultând cererea făcută cu vrednicie de cei aleşi ai Săi, se pogoară ca „un foc din cer“, mistuind jertfele aduse. Aşa se face că împăratul David, ridicând jertfelnic Domnului, „a înălţat ardere de tot şi jertfe de împăcare şi a chemat pe Domnul şi Dumnezeu l-a auzit trimiţând foc din cer pe altarul arderii de tot“ (I Cronici 21, 26). Tradiţia unei astfel de mulţumiri este confirmată şi de cea de a doua Carte a Cronicilor, unde autorul descrie foarte concret actul sacerdotal împlinit de împăratul Solomon înaintea poporului. Astfel, „când a sfârşit Solomon rugăciunea, s-a pogorât foc din cer şi a mistuit arderea de tot şi jertfele, şi slava Domnului a umplut templul“ (cf. II Cronici 7, 1; vezi aici şi: Lev. 9, 24; I Regi 18, 38). Într-un înţeles mult mai tainic, Isaia prorocul primeşte în descoperire dumnezeiască „focul cerului care purifică buzele sale pentru ca el să fie demn de a rosti cuvântul divin“. Relatarea sa face dovada uneia dintre cele mai grăitoare imagini cu privire la dimensiunea curativă a Tainei Sfintei Împărtăşanii. Primirea „cărbunelui aprins“ se face astfel spre „ştergerea păcatelor“ şi „curăţirea fărădelegilor“ (cf. Isaia 6, 6-7: „Atunci unul dintre serafimi zbură spre mine, având în mâna sa un cărbune, pe care îl luă cu cleştele de pe jăratic. Şi l-a apropiat de gura mea şi a zis: «Iată

s-a atins de buzele tale şi va şterge toate păcatele tale, şi fărădelegile tale le va curăţi»“).

Jertfa lui Abel şi context euharistic

Un alt tablou inedit al simbolisticii „focului euharistic“ se descoperă în capitolul patru al Cărţii Facerii, acolo unde ni se vorbeşte despre cele două jertfe aduse de Cain şi Abel. Aspectul mistic al acestui prim eveniment euharistic surprinde legătura dintre tradiţia creştină şi cea iudaică. Sirologul englez Sebastian Brock explică această convergenţă, justificând totodată că a fost preluată dintru început de teologia siriacă, pe baza unei tradiţii exegetice comune, dublată de convergenţa limbii semitice. Teoria sa este confirmată de însemnările lui Afraate, unde se accentuează îndeosebi curăţenia inimii, ca element principal în primirea jertfei şi pogorârea binecuvântatului foc dumnezeiesc. „Este adevărat că prin curăţia inimii Abel a avut trecere înaintea lui Dumnezeu, pe când Cain a fost respins? Cum s-a făcut Abel conştient de primirea jertfei sale, pe când a lui Cain a fost respinsă? Voi încerca să vă explic despre aceasta pe cât îmi va sta în putinţă.

Sunteţi conştienţi, iubiţii mei, că jertfa care a fost primită înaintea lui Dumnezeu se deosebeşte prin faptul că focul s-a coborât peste ea din ceruri şi că ofranda a fost mistuită de el. Astfel, când Abel şi Cain au pus ofrandele lor împreună, focul cel viu care slujea înaintea lui Dumnezeu a venit şi a mistuit jertfa curată a lui Abel, neatingându-se de cea a lui Cain, pentru că era necurată. Prin aceasta a ştiut Abel că jertfa sa fusese primită şi Cain că a sa fusese respinsă. Şi roadele inimii lui Cain mai târziu au mărturisit şi au arătat că era plin de înşelăciune, când şi-a omorât fratele: din ceea ce mintea sa dobândise, mâinile sale au dus la împlinire. Însă curăţia inimii lui Abel a împlinit rugăciunea“ (Demonstraţia IV, 2). (Diac. Ioniţă Apostolache)