Un martir al ideii unioniste

Unul din artizanii Marii Uniri, prin gândirea sa vizionară, prin scrisul său, prin pragmatismul acțiunilor sale, rămâne în memoria secolului trecut, Alexandru I. Lapedatu (1876-1950). El a făcut parte, aşa cum afirma academicianul Ioan-Aurel Pop, în Discursul susținut la Academia Română în 12 septembrie 2016, „din spița nobilă a românilor orășeni sau țărani-orășeni născuți la nord de catena Carpaților, pe fâșia care pornește” din Mărginimea Sibiului, ajunge, prin Țara Oltului, până în Șcheii Brașovului și merge mai departe. Este de reținut credinţa care i-a luminat faptele până la sfârşit, şi anume că „sufletul românesc se va libera din completa dezorientare în care se zbate de decenii întregi, câştigând o unitate de vederi în scopul unei acţiuni unice, pe care orice neam luminat - mai cu seamă al nostru - trebuie să aibă ca ţintă ultimă a desăvârşitei sale vieţi naţionale...”.

În memoria colectivă a românilor încă se simte adierea rostirilor străbune, uneori mai puternic, alteori doar în șoaptă, așa cum vor continua să se audă, până la sfârșitul veacurilor: rostiri, înscrisuri, jertfe, lupte, morți, transformate în conștiință națională, întărite cu sporită credință creștinească.

A fost odată un cronicar, pe nume Miron Costin, care a spus că și cei din Moldova, și cei din Muntenia, și cei din Transilvania tot de un neam sunt; un om care ne-a învățat că decât cititul cărților nu este „altă mai iscusită zăbavă”. După el a urmat Ino­chentie Micu-Klein, care a scris, printre primii, dacă nu chiar cel dintâi, două vorbe profetice și sacrosante, cuprinzătoare cât o istorie eternă: „Natio Valachica”. Dacă nu ar fi existat un Inochentie Micu-Klein, care să insiste și să repete cu încăpățânare în fața Imperiului, dar și a Papalității, să susțină cu argumente drepturile încă nerecunoscute ale națiunii noastre creștine, „Natio et Religio Valachorum”, dacă nu ar fi urmat un Petru Maior, un Simion Bărnuțiu, generația de la 1848 (Alecsandri și Bolintineanu, Ghica și Kogălniceanu, Dumitru Brătianu și I.C. Brătianu, care aveau să pregătească Unirea din 1859), apoi, ge­nerațiile Marii Uniri (1918), nu se știe ce ar fi fost astăzi cu această „unită, mare Românie, pe care o vedem ca strajă a civilizației la porțile Orientului”.

Despre „eroismul spiritual” românesc, unii au scris, alții au depus garanție cu fiinţa lor. Cuvintele memorabile ale înaintașilor se vor regăsi, astfel, inevitabil, în mintea și inima marilor noștri jertfitori întru Unirea neamului și a Țărilor Române.

Spre ultimă pildă, iată gândul și cuvântul unui Bălcescu inspirat și, ca întotdeauna, paradigmatic: „Misiunea românilor, așezați la porțile lumii civilizate, este lupta pentru a stăvili barbaria. «Tu ești straja lumii, o, patria mea, jertfește-te!» Misiune sfântă și glorioasă dată românilor de Providență pentru binele omenirii, și pe care niciodată ei nu au trădat-o. De câte ori o primejdie mare a amenințat Europa și civilizația lumii, România, santinelă gata spre jertfă, a fost la postul său, la datoria sa”.

Al.I. Lapedatu, unus inter pares

Aceste cuvinte sacre le vor fi recitit, memorat și regândit de multe ori marii bărbați ai neamului, ai Unirii de la 1918, ai evenimentelor-destin ale românimii. Le vom regăsi, dacă vom cerceta cu luare-aminte, în viaţa-palimpsest a lui Alexandru I. Lapedatu, în viaţa, munca, opera şi moartea martirică a acestui bărbat exemplar al neamului nostru.

Chiar dacă nu poate fi considerat un primus inter pares, Al.I. Lapedatu îşi află locul, ca unus inter pares, la răscrucea generaţiilor irepetabile, de sorginte herodotiană sau tacitiană, alături de Victor Babeș, Nicolae Bănescu, Ștefan Bezdechi, Vasile Bogrea, Romul Cândea, Constantin Daicoviciu, Constantin Diculescu, Silviu Dragomir, Onisifor Ghibu, Nicolae Iorga, Ioan Lupaș, Theodor Naum, Constantin Marinescu, D. M. Teodorescu, Ioan Ursu, Francisc Pall, Coriolan Petranu, Vasile Pârvan, David Prodan, Sextil Pușcariu, Emil Racoviță, Romulus Vuia.

Pentru serviciile aduse țării, comuniștii l-au închis la Sighet

Vicepreşedinte, preşedinte şi secretar general al Academiei Române, a avut convingerea că promovarea dezvoltării culturale este o misiune esențială a Statului şi a Națiunii. Ca atare, a propus și implementat măsuri culturale pentru prestigiul tuturor orașelor din țară și pentru prestigiul cultural și artistic al României întregite. Ca ministru a stabilit un cadru legal pentru culte în România unificată, semnalând că în România unită, pe lângă Biserica Ortodoxă Română, au fost recunoscute de Stat și celelalte culte. În activitatea sa politică, Alexandru I. Lapedatu a dezvoltat un proiect legislativ care avea să consolideze suveranitatea Statului. Mai târziu, drept mulţumire, regimul comunist a ordonat arestarea lui în noaptea de 5/6 mai 1950, în 'grupul demnitarilor”. A murit pe 30 august 1950, în închisoarea din Sighetul Marmaţiei și a fost aruncat într-o groapă comună, fără nici o însemnare pe mormânt. Acesta a fost Alexandru I. Lapedatu, unul dintre părinţii fondatori ai ideii unioniste ȋîntr-o Europă integratoare.

Aducându-i un omagiu tardiv, dorim să subliniem că Unirile de până la 1918, parțiale, temporare, ca și Marea Unire a tuturor românilor, reprezintă, evident, un fragment din mentalul unionist, specific atât Europei istorice, începând cu Sfântul Imperiu Roman, cât și Europei contemporane.

De altfel, încă de la începuturile secolului, efervescența proiectelor politice de tip unionist nu este concurată decât de intrigile din culise și de pregătirile de război. Astfel în 1906, Aurel C. Popovici lansează proiectul „Statele Unite ale Europei”, proiect redimensionat în 1923 de Contele Richard Nikolaus von Coudenhove-Kalergi, care propune în volumul Pan-Europa un proiect de confederalizare a Europei. În 1929, Aristide Briand şi Gustav Stresemann vor iniţia, la rândul lor, un Memorandum cu privire la imperativul constituirii unui regim de uniune federală europeană.

Nu trebuie să uităm însă, atunci când sărbătorim Marea Unire, că ea nu ar fi fost posibilă fără prăbușirea unor Imperii și fără voința Marilor Puteri ­europene și mondiale. Și, de asemenea, nu am putea vorbi, astăzi, de Marea Unire fără să ne amintim de părinţii fondatori, care au pus bazele, în 1950, Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului.

Astăzi, la An aniversar, trebuie să amintim de Tratatul de la Roma (1957), care pune bazele Comu­nității Economice ­Europene (CEE), de Tratatul de la Maastricht (1993) și de Tratatul de la Amsterdam (1999). Toate aceste tratate şi multe altele au protejat și vor proteja Marea noastră Unire. Ele consfințesc și pecetluiesc adevărul nostru istoric, național, politic, economic și militar.

Astăzi, cuvintele rostite de Alexandru I. Lapedatu, în data de 17 iulie 1918, la comemorarea lui Aurel C. Popovici, mentorul său într-ale politicii, sună premonitoriu şi definitoriu totodată. Alexandru I. Lapedatu, ca şi Aurel C. Popovici, „s-a afirmat în viaţa publică până la sfârşit, când s-a stins [...], a fost şi a rămas robit numai idealului politic al neamului său; probitatea şi integritatea caracterului său nu s-au sfârşit câtuşi de puţin şi nici un moment îndoiala sau necredinţa nu s-au sălăşluit în sufletul său, împodobit cu nobile şi ­înalte virtuţi, a închis ochii aşa cum a trăit, fără să fi plecat din umilinţă, din servilismul moştenit, ori, mai rău, din ­interes păcătos, fruntea în faţa duşmanului. Pentru aceste ­ţinute morale şi naţionale şi-a câştigat prinosul de recunoştinţă al unui neam întreg” [Miscellanee, pp. 37-40].