Viața înainte de Nașterea lui Hristos în omiliile Patriarhului Iustin Moisescu

Lumea a fost înainte de venirea lui Hristos ca o zonă întunecoasă. Însă prin Nașterea Lui, lumina s-a reaprins în interiorul acesteia cu o putere nemaivăzută. Patriarhul Iustin Moisescu a rostit câteva omilii la sărbătoarea Naște­rii Domnului, în care a abordat, printre altele, această problemă a modului de viețuire a lumii îna­inte de venirea Mântuitorului Iisus Hristos.

Cum era, de fapt, lumea înainte ca Hristos să Se întrupeze? O lume în ruine. O lume desfigurată de ipocrizie, minciună și păcat. O lume care pare încă atât de actuală, încât, uneori, oamenii sunt atât de tentați să afirme că nimic nu s-a schimbat, de fapt, în interiorul ei. Și, fără îndoială, au dreptate până la un punct: lumea nu s-a schimbat în ceea ce privește alegerile ei nedrepte, rătăcitoare, păcătoase, însă, în punctul ei cel mai interior a răsărit lumina cea adevărată: Hristos. Iar această schimbare în cele mai fine mecanisme ale lumii a descoperit tuturor calea către Dumnezeu.

Patriarhul Iustin afirma: „Vălul negru, care acoperea «taina cea din veac ascunsă», se ridicase acum ușor, lăsând zidirea însuflețită să cunoască voia Ziditorului «de a scoate pe oameni de sub puterea întunericului și de a-i strămuta în Împărăția Fiului iubirii Sale» (Coloseni 1, 13). Căci, din pricina intrării păcatului în lume, făptura omenească se înstrăinase de adevăr, iar gura celor țintuiți de răutate încetase de a mai slăvi pe Dumnezeu. Inimile celor mulți se împietriseră. Cu urechile auzeau, dar nu înțelegeau; cu ochii se uitau și priveau, dar nu pricepeau” (Patriarhul Iustin, Pentru pacea a toată lumea... Omilii arhierești la Nașterea și Învierea Domnului). În această operă de „înnegrire” accentuată, semănând cu pictura veche a unei biserici acoperite de multe depuneri străine, conținutul inițial rămăsese intact. Chipul lui Dumnezeu din om nu fusese stricat. Tot ceea ce trebuia făcut consta în această operă de restaurare, de reînnoire, de descoperire din nou a căii de desăvârșire a omului. O sete nebănuită a lumii se profila la orizont, o sete de care uneori nici nu era conștientă și căreia îi dădea alte utilizări: setea după Dumnezeu.

Dorința de îndumnezeire

Ambiția nemăsurată, iubirea de argint, desfrânarea, lenea... Ce sunt toate acestea dacă nu întrebuințări rele ale darurilor pe care Dumnezeu le-a oferit omului? În loc să fie iubitor de bani, ar putea să fie milostiv. În loc să fie desfrânat, ar putea să învețe cum să iubească. În loc să fie leneș, ar putea să muncească mai mult. Însă toate aceste fapte virtuoase erau absente în lumea antică pentru că totul se făcea la întâmplare, fără un orizont sufletesc în care Dumnezeu să aibă un loc. „În vechime, războaiele între popoare se țineau lanț; neînțelegerile dintre oameni nu se mai încheiau. Popoarele se luptau din dorința de cucerire ori din cauza certurilor dintre cârmuitorii lor. Din lăcomie, bogații asupreau săracii, cei liberi îi exploatau pe sclavi. Evreii și păgânii se vrăjmășeau între ei din pricina credințelor lor religioase deosebite. [...] Dar glasul Mântuitorului nu putea fi auzit în chip lămurit de omul istovit de povara păcatului strămoșesc. Din această cauză, venind în lume, El înzestrează pe credincios cu puterea de a se apropia de Dumnezeu, cu puterea de a privi pe semenii săi ca fii ai aceluiași Părinte, cu puterea de a săvârși ceea ce este bineplăcut lui Dumnezeu” (Patriarhul Iustin, Pentru pacea a toată lumea..., pp. 28-29). Toată această energie sufletească irosită în patimi și păcate, tot acest efort neobosit pentru a alerga numai după visuri și roade ale imaginației nu era, de fapt, dorința de îndumnezeire a omului, de atingere vie a lui Dumnezeu, de unire cu harul lui Dumnezeu, pe care fiecare suflet îl dorea mai mult sau mai puțin conștient, pentru că fără acesta nu putea subzista?

Așteptându-L pe Dumnezeu

Atât păgânii, cât și iudeii aștep­tau izbăvirea lor din robia morții și a păcatului. Nu doar profeții evrei, dar și nenumăratele mărturii ale filozofilor păgâni, chiar și dovezile indirecte ale unor culte păgâne (cum ar fi cel al lui Mithra) vesteau venirea grabnică a lui Hristos. „Suspinul omenirii de odinioară după un Mântuitor dăinuia de veacuri, atât la evrei, cât și în lumea păgână. Pe de o parte, evreii aveau într-adevăr Legea lui Moise ca dreptar al vieții lor; dar ei își dădeau seama că aceasta nu era decât o călăuză care îi putea duce la mântuire. Pe de altă parte, din rânduiala firii, păgânii simțeau nevoia în sufletele lor să-și îndrepte pașii către Dumnezeu; dar ei nu cunoș­teau calea. Din pricina păcatului strămoșesc, oamenii vechi erau lipsiți de cunoașterea desă­vârșită a adevărului despre Dumnezeu; ei nu știau să-L cinstească după cuviință și nici să trăiască potrivit cu voia Lui” (Patriarhul Iustin, Pentru pacea a toată lu­mea..., pp. 26-27). În fața acestui dor nemărginit, orientat adesea în direcții nepotrivite, Dumnezeu nu putea răspunde decât afirmativ. Observând decăderea creației Sale, înmulțirea păcatelor și fărădelegilor, a nepu­tinței și necredinței, a descurajării și răutății, Dumnezeu Își asumă întruparea, Se pogoară în mijlocul oamenilor pentru a salva omul din greșeala sa fundamentală. „Lumea veche nu mai avea destulă putere să se ridice din prăpastia în care căzuse. De aceea, la împlinirea vremii, din dragoste față de făptura Sa, Dumnezeu a trimis în lume pe Fiul Său pentru a izbăvi pe om de păcat, pentru a-i descoperi adevărul despre ființa Sa și pentru a-l înzestra cu puterea de a face voia Sa. Izbăvirea omului de păcat, cunoaș­terea lui Dumnezeu și înzestrarea omului cu putere supranaturală - acestea sunt laturile de seamă ale lucrării mântuitoare săvârșite de Domnul nostru Iisus Hristos în lume” (Patriarhul Iustin, Pentru pacea a toată lumea..., p. 27). Lumea era neputincioasă în a-și mai reveni din delirul său interior, din faptele rele pe care le repeta la nesfârșit, din rutina păcatului, din multitudinea patimilor.

Iubirea lui Hristos este, astfel, cu atât mai mult de apreciat. Lui nu I-a fost teamă să se apropie de noi, cei bolnavi trupește și sufle­tește. Nu I-a fost rușine cu noi. Nu și-a retras în grabă blândețea și smerenia văzând obrăznicia și turpitudinile de care dădeam dovadă și încă mai dăm până în prezent.