Visarion Sarai, Sofronie de la Cioara şi lupta pentru libertatea de credinţă a românilor

Seria incursiunilor noastre prin istoria naţională continuă cu două personalităţi pentru care ţara, credinţa şi limba strămoşească nu erau doar o înşiruire de cuvinte rostite din vârful buzelor, ci erau simţite şi trăite din adâncul sufletului: Visarion Sarai şi Sofronie de la Cioara, pe care Biserica Ortodoxă Română i-a aşezat între „Sfinţii Mărturisitori Ardeleni". Istoria ardeleană din veacul al 18-lea ne dezvăluie lupta pentru supravieţuire în faţa vicisitudinilor timpului şi se poate constitui într-un foarte bun argument pentru modul în care istoricul Gheorghe Brătianu definea poporul român - o enigmă şi un miracol.

Aşa cum se cunoaşte, pe întreg parcursul Evului Mediu, dar şi al epocii moderne, românii din Transilvania au fost asupriţi, marginalizaţi şi consideraţi vreme de sute de ani drept „naţiune tolerată”. Procesul acesta de marginalizare a început ­întâi cu nobilimea română, atunci când apar­tenenţa la elita regatului maghiar avea să fie condiţionată de îmbrăţişarea catolicismului. A continuat, apoi, cu momentul „unio trium nationum”, din 1437, prin care românii au fost excluşi tacit din viaţa politică şi socială a Transilvaniei. Politica aceasta a fost dusă mai departe şi după prăbuşirea regatului Ungariei, survenită în urma catastrofalei înfrângeri a maghiarilor în lupta purtată cu turcii la Mohacs. Noii stăpâni ai zonei, otomanii, au lăsat netulburate obiceiurile şi starea de fapt din zonă pentru a-şi consolida poziţiile.

De la jugul turcesc la cel al habsburgilor

Nici intrarea Transilvaniei în stăpânirea Imperiului Habsburgic la sfârşitul secolului al 17-lea nu a generat schimbări în bine pentru românii din Ardeal. În 1691 a fost emisă Diploma Leopoldină prin care se menţinea vechiul sistem bazat pe privilegiile nobilimii maghiare, ale saşilor şi secuilor şi prin care erau recunoscute patru religii oficiale: catolică, luterană, calvină şi unitariană. În acest context, pentru români nimic nu se schimba în bine deoarece, metaforic vorbind, jugul de lemn turcesc, adică stăpânirea formală otomană asupra zonei transilvane, fusese înlocuit cu jugul de fier al habsbur­gilor. Peste Biserica Ortodoxă româ­nească din Ardeal au venit vremuri grele. ­Habsburgii erau conştienţi de faptul că tăria românilor îşi trăgea seva din credinţa stră­moşească şi de aceea au început o insidioasă campanie pentru atragerea preoţimii ortodoxe spre unirea cu Roma catolică. Ei ofereau privi­legii şi promisiunea că preoţii vor fi ridicaţi din condiţia materială şi socială umilă pe care o aveau. În mod paradoxal, chiar Mitropolitul ortodox al Transilvaniei, Atanasie Anghel, ­a ales să adere la cântecul de sirenă hab­sbur­go-papal, fiind urmat de o parte a clerului şi de câţiva credincioşi. În schimb, spre cinstea lor, în majoritate, clericii şi românii trăitori în spaţiul transilvan au rămas ataşaţi de Bi­serica străbună.

Precum în vremurile de început ale creş­tinismului, autorităţile habsburgice au prăvălit asupra acestor oameni o mulţime de persecuţii şi interdicţii. Sărăciţi, bătuţi, umiliţi şi aruncaţi în lanţurile închisorilor, românii ardeleni din acea vreme au dat dovadă de credinţă, putere şi răbdare, alegând să nu renunţe la credinţa şi limba lor. Aşa se face că, în prima jumătate a secolului al 18-lea, românii s-au ridicat în apărarea Bisericii şi credinţei strămoşeşti. În aceeaşi epocă, peste munţi, în Ţara Româ­nească, domnul care sprijinise Biserica şi preoţimea română din Ardeal, Constantin Brâncoveanu, fusese dus la Istanbul, unde refuzase să renunţe la credinţa sa, alegând moartea. Atitudinea domnitorului a fost o pildă pentru ardelenii contemporani cu el despre alegerea de a trăi şi muri cu demnitate, luptând pentru valorile şi principiile moştenite de la părinţi, duse mai departe de la o generaţie la alta.

Iată că, în acest context, şi în Transilvania s-au aflat oameni care au ales să nu renunţe la moştenirea părinţilor, la limba şi credinţa neamului românesc. Pe aceşti oameni deosebiţi istoriografia noastră i-a remarcat şi menţionat în paginile sale pentru lupta lor pentru drepturile naţionale ale românilor, iar Biserica Ortodoxă le-a adăugat aura şi generoasa cunună de „Sfinţi Mărturisitori Ardeleni”, pentru că jertfa lor a dus mai departe flacăra credinţei ortodoxe, a identităţii naţionale şi, prin aceasta, a contribuit decisiv la coagularea forţei care a militat şi pregătit Marea Unire din anul 1918. Nume precum Visarion Sarai, Sofronie de la Cioara, Nicolae Oprea Miclăuş, Ioan din Galeş, Moise Măcinic rămân înscrise în memoria naţională pentru lupta şi jertfa lor din acel veac 18.

 Din multă dragoste faţă de poporul lor şi credinţa strămoşilor, aceştia au refuzat unirea cu Biserica de la Roma şi s-au ridicat drepţi ca nişte pavăze ale Bisericii Ortodoxe, protestând împotriva samavolniciilor, mieroasei şi perfidei propagande duse de autorităţile de la Viena. Minciuna unirii s-a văzut rapid, pentru că naţiunile oficiale nu doreau sub nici o formă ca românii majoritari să obţină drepturi şi să le devină egali. Ştiau că a doua zi stăpânirea lor avea să dispară.

Eroi şi sfinţi mărturisitori ardeleni

La 1701, vechea Mitropolie Ortodoxă a Transilvaniei, care îşi avea sediul la Alba Iulia, era desfiinţată şi înlocuită cu o Episcopie unită. Aşa se face că, de la 1701 şi până la 1761, românii ardeleni au rămas fără un conducător al Bisericii Ortodoxe. Însă nici acest fapt nu i-a înduplecat pe oamenii aceştia simpli, dar plini de credinţă şi dragoste faţă de fiinţa românească, să renunţe la credinţa moştenită de la părinţii, bunicii şi străbunicii lor. Această politică perfidă a habsburgilor a culminat cu acţiunea generalului Adolf von Buccow, care rămâne în istorie cu sinistra etichetă a unui comandant militar care a dat ordin să fie distruse bisericile românilor cu tunul. Nu a ştiut că tunurile, gloanţele nu pot distruge decât materia, nu şi spiritul, iar abominabilele sale fapte nu au condus decât la întărirea credinţei ortodoxe în Ardeal.

Din păcate, o preţioasă moştenire a trecutului medieval românesc din această zonă a pierit odată cu bisericile dărâmate din ordinul generalului austriac. În acest context, ne pro­punem să evocăm biografiile lui Visarion Sarai şi Sofronie de la Cioara, personalităţi aparte ale istoriei noastre şi oameni care s-au ridicat la luptă pentru păstrarea libertăţii religioase a românilor şi conservarea tradiţiei ortodoxe aşa cum o moşteniseră de la înaintaşi. Vom mai face precizarea că, alături de aceşti eroi şi sfinţi mărturisitori ardeleni, la vremea respectivă, o mulţime de oameni simpli au avut de suferit persecuţii pentru că au împărtăşit aceleaşi idei.

Pe Visarion Sarai, istoriografia noastră l-a considerat a fi sârb, însă după cum afirmă cel mai titrat istoric al Bisericii Ortodoxe Române, Mircea Păcurariu, în lucrarea „Sfinţi daco-romani şi români” (Iaşi, 1994), ultimele cercetări demonstrează că acesta era de fapt de neam vlah din zona Bosniei. A ales de tânăr viaţa monahală şi, în anul 1738, a devenit călugăr la Mănăstirea „Sfântul Sava” de lângă Ierusa­lim. De aici a venit în Transilvania, în 1744, într-un moment greu pentru românii ortodocşi. A început să predice în mijlocul ţăranilor români, cerându-le să nu părăsească Biserica părinţilor şi bunicilor lor. „La îndemnul lui, în multe locuri, poporul nu mai merge la biserică, nu se serveşte de preoţii uniţi”, consemna într-un raport Inochentie Micu, prelatul greco-catolic al zonei, despre roadele predicilor lui Sofronie.

Socotindu-l periculos pentru interesele imperiului, autorităţile habsburgice l-au arestat pe Visarion Sarai la Sibiu şi, într-un final, a fost dus la închisoarea Kufstein din Austria, unde a şi murit. Iluministul ardelean Samuil Micu scria despre Visarion Sarai şi despre res­pectul pe care oamenii i-l purtau, căci „în popor ieşise vestea că e sfânt”. A fost canonizat de către Sfântul Sinod la 28 februarie 1950 ca o recunoaştere peste timp a suferinţelor sale pentru neamul românesc şi Biserica stră­moşească.

Un alt luptător pentru libertatea credinţei ortodoxe a românilor ardeleni a fost ieromo­nahul de la Cioara, Sofronie. Acesta s-a născut într-o familie de preoţi, a fost hirotonit în satul său, astăzi Săliştea, din judeţul Alba, însă după moartea soţiei a plecat în Ţara Româ­nească şi a devenit călugăr la Mănăstirea Cozia. A revenit în Ardeal şi în pădurea de lângă satul său natal, unde a creat o comunitate mică în jurul unui schit. În 1757, primarul ungur al zonei a distrus schitul şi chiliile ridicate de Sofronie, iar acesta a fost nevoit să fugă pentru a scăpa de furia autorităţilor locale. Curând, călugărul avea să se pună în fruntea unei adevărate răscoale româneşti împotriva unirii forţate şi a persecuţiilor imperiale. Într-un memoriu din 1757 adresat către autorităţi, românii îşi prezentau amarul şi starea de fapt: „A venit vremea că ne-am dus la mormintele morţilor şi am zis: Ieşiţi morţi din gropi, să intrăm noi de vii, că nu mai putem răbda pedepsele ce ne vin de la popii uniţi şi de la domnii ţării. Pe nime nu-i doare de noi, nici pe domnii cei săseşti, nici pe domnii cei nemţeşti, nici pe cei ungureşti. Că toate temniţele le-au umplut de noi pentru legea cea grecească şi atâta ne-au prădat, venind cu cătane pe capul nostru, cât nu ştim cu ce o să plătim porţia împăratului”.

Exilul forţat al lui Sofronie

Acţiunile lui Sofronie de la Cioara au avut un ecou aparte în Transilvania, ţăranii români refuzând să accepte unirea forţată, iar tul­bu­rările de aici au provocat îngrijorare la curtea de la Viena. Iniţial, autorităţile l-au arestat pe Sofronie în satul Bobâlna, în preajma Crăciunului din 1759. În ziua de 13 februarie 1760, câteva sute de ţărani, conduşi de preotul Ioan din Sălişte, au năvălit asupra închisorii şi l-au eliberat. După acest mare succes, răzvrătitul şi-a continuat activitatea cu şi mai mult zel, iar în zilele de 14-18 februarie ale anului 1761, la Alba Iulia, călugărul Sofronie de la Cioara a convocat un veritabil Sinod al preoţilor ortodocşi români, unde s-a redactat un memoriu cu 19 puncte, care a fost trimis apoi către guvern şi în care se cerea: eliberarea românilor întemniţaţi pentru că protestaseră şi se opuseseră unirii religioase; încetarea persecuţiilor împotriva ortodocşilor şi libertate religioasă deplină.

Autorităţile habsburgice au înţeles că procesul acesta de trecere a românilor de la Bise­rica lor strămoşească la alta de care se simţeau străini, adică Biserica de la Roma, risca să degenereze într-o răscoală care să afecteze liniştea imperiului şi atunci au luat două măsuri de răspuns: pe de o parte, a fost trimis generalul Adolf von Buccow care a pacificat zona, arestându-i pe răzvrătiţi, şi a început să dărâme bisericile, sursele istorice amintind că, din cele peste 200 de mănăstiri şi schituri existente, majoritatea au fost bombardate, arse şi distruse din ordinul lui Buccow. Nici turcii, în cele două veacuri de stăpânire formală asupra zonei, nu avuseseră curajul de a face o asemenea impietate... cum făcuseră trimişii credincioasei împărătese. Pe de altă parte, curtea de la Viena a numit un înalt ierarh ortodox, pe sârbul Dionisie Novacovici, ca Episcop al Transilvaniei. Astfel, răzvrătiţii erau pedepsiţi exemplar, iar pe de altă parte, procesul de forţare a unirii îşi înceta intensitatea, oprindu-se după aceste acţiuni. Prin numirea unui ierarh, românilor li se recunoştea oficial dreptul de a-şi păstra credinţa strămoşească. Pe bună dreptate, istoriografia românească a considerat mişcarea condusă de Sofronie ca o biruinţă deplină a Ortodoxiei în Transilvania, întrucât zeci de sate româneşti au revenit la credinţa strămoşească, iar cele şase decenii cât a durat încercarea Bisericii Catolice şi a autorităţilor imperiale de a impune schimbarea credinţei au demonstrat că nu puteau şterge un element identitar aşa de puternic precum apartenenţa la credinţa ortodoxă.
În ceea ce îl priveşte pe călugărul Sofronie de la Cioara, viaţa nu a fost prea blândă cu el. A fost arestat, prigonit, apoi a trecut munţii în Ţara Românească, plecând într-un exil forţat. A ajuns egumen al Schitului Robaia, care aparţinea de mănăstirea de la Argeş, şi de aici ar fi ţinut permanent legătura cu românii de dincolo de munţi. Nu se cunoaşte anul în care Sofronie de la Cioara a trecut la Domnul. Istoria nu a mai consemnat şi acest detaliu. Important de remarcat este, însă, împrejurarea că, două veacuri mai târziu, suferinţa şi lupta sa au fost răsplătite prin decizia de canonizare şi trecere în rândul Sfinţilor Mărturisitori Ardeleni, acei oameni minunaţi care, în acel veac al luminilor, au luptat împotriva deciziilor nedrepte ale autorităţilor care do­reau să le rupă românilor rădăcinile pentru a-i face să uite cine erau şi de unde veneau, dar, vorba cronicarului din vechime, „şi nu fu pe voia păgânilor…”