Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Vocaţia eclesială, vocaţie originară a familiei

Vocaţia eclesială, vocaţie originară a familiei

Galerie foto (1) Galerie foto (1) An omagial
Un articol de: Gheorghe Cristian Popa - 23 Ian, 2011

În capitolul al II-lea al Sfintei Scripturi, omul sau, mai precis, umanitatea creată de Dumnezeu apare nu doar ca o cunună a creaţiei, ci şi ca preot al creaţiei 1, având misiunea să înalţe întreaga creaţie sensibilă spre o unire cât mai deplină cu Dumnezeu. În acest sens, creaţia cosmică apare ca o "Biserică în devenire posibilă"2, ca un loc în care omul trebuie să celebreze Liturghia universală a Cuvântului lui Dumnezeu, "prin care şi întru care au fost create toate". Această dimensiune eclesială a creaţiei cosmice se luminează şi mai mult prin faptul că, în cartea Genezei, însăşi fiinţa umană apare ca biserică, iar persoana umană, ca preot în ea.

Bărbatul şi femeia apar în Geneză ca două persoane distincte, unite într-un singur trup, adică într-o singură fiinţă. "Natura umană - spune Vladimir Lossky - nu poate fi cuprinsă într-o monadă. Ea reclamă nu singurătatea, ci comuniunea; după cum principiul personal în Dumnezeu cere ca natura unică să se exprime în diversitatea persoanelor, la fel şi în om, creat după chipul lui Dumnezeu3.

Nu este întâmplător faptul că textul din Geneză precizează că bărbatul este chemat, mai întâi, să pună în lucrare această recunoaştere a identităţii de fiinţă şi a alterităţii personale: "Iată os din oasele mele şi carne din carnea mea! Ea se va numi femeie (în ebraică işa), căci a fost luată din bărbatul său (iş)"" (Facere 2, 23). Această prioritate a bărbatului în dialogul său cu femeia nu înseamnă o relaţie de subordonare, ci, dimpotrivă, o ordine aşezată de Dumnezeu în comunitatea umană, ordine prin care viaţa dumnezeiască a Sfintei Treimi se comunică umanităţii şi, prin ea, întregului cosmos4. De fapt, textul spune clar că Dumnezeu a aşezat femeia "în faţa" bărbatului: èţer Kenegdo 5 (Geneza 2, 18). În ebraică, această prepoziţie nu exprimă o relaţie de subordonare, aşa cum s-a interpretat de multe ori în istorie, ci ea arată, cel mai adesea, lucrarea lui Dumnezeu, prin care El mângâie pe cei întristaţi şi singuri6. De asemenea, această prepoziţie ebraică se referă la realitatea dialogului prin cuvânt, şi nu la un act al "vederii" fizice. Cu alte cuvinte, unitatea dintre bărbat şi femeie, în textul biblic al creaţiei, nu se referă doar la polaritatea sexuală, specifică şi regnului animal, ci la o unitate mult mai profundă, care se realizează în orizontul cuvântului, al comuniunii, în centrul căruia se află vocaţia de a

"numi" creaţia, vocaţia sacerdotală. Pentru tradiţia biblică, ceea ce este înscris dintru început în umanitate nu este diferenţierea sexuală, ci vocaţia de a deveni o biserică a Cuvântului.

Când bărbatul şi femeia au pierdut semnificaţia eclesială a relaţiilor dintre ei

Această dimensiune eclesială a relaţiei dintre bărbat şi femeie este subliniată în mod deosebit de Sfântul Maxim Mărturisitorul în primele şapte capitole ale Mistologiei sale. Ea este strâns legată de structura ontologică a cosmosului şi a omului şi, de asemenea, de cele cinci polarităţi existente în creaţie, şi anume:

1. Distincţia dintre creat şi necreat;

2. În cadrul creatului, distincţia dintre natura inteligibilă şi cea sensibilă;

3. În cadrul naturii sensibile, distincţia dintre cer şi pământ;

4. În cadrul pământului, distincţia dintre paradis şi lumea locuită;

5. În cadrul lumii locuite, distincţia dintre bărbat şi femeie.

În paradis, omul avea vocaţia ca, ajutat de harul lui Dumnezeu, să depăşească toate aceste diviziuni pentru a se îndumnezei şi prin el să se îndumnezeiască cosmosul întreg. Mai întâi, el trebuia să depăşească separaţia dintre sexe printr-o viaţă castă. În a doua etapă, el trebuia să reunească Paradisul terestru cu restul cosmosului terestru, pentru ca şi acesta să devină paradis. În al treilea rând, sufletul şi trupul său trebuiau să biruie spaţiul pentru a uni pământul cu cerul, lumea inteligibilă cu cea sensibilă. În cele din urmă, această umanitate cosmică se va dărui pe sine lui Dumnezeu, primind în schimb de la El, prin harul său iubitor, tot ceea ce Dumnezeu posedă în virtutea naturii Sale"7.

Prin căderea în păcat, bărbatul şi femeia au pierdut semnificaţia eclesială a relaţiilor dintre ei. Nu trebuie să uităm că şi textul biblic al creaţiei este redactat în categoriile lumii căzute şi separate de harul lui Dumnezeu. De aceea şi binecuvântarea paradiziacă de a "creşte şi a se înmulţi", dată primului cuplu uman (Facere 1, 28), în condiţia noastră separată, apare iremediabil legată de separare şi moarte. Vladimir Lossky, reflectând asupra acestui aspect al vieţii umane, scrie: "Sexualitatea paradiziacă, izvorând în întregime dintr-o interioritate consubstanţională (erau goi şi nu se ruşinau, n.n.) şi a cărei multiplicare miraculoasă urmând să se reverse peste tot, fără a angaja nici înmulţire, nici moarte, ne este aproape complet necunoscută, căci păcatul, obiectivând trupurile (şi au văzut că erau goi), a făcut din primele două persoane umane două naturi separate, două fiinţe individuale, având între ele relaţii exterioare"8.

Restaurarea familiei

Într-adevăr, scos din paradis, bărbatul nu mai numeşte femeia "işa, ci Eva", mama celor vii (Facere 3, 20). Privirile lor se vor orienta de acum înainte spre maternitatea biologică, purtătoare de speranţă. În această perspectivă îi aşază însuşi Dumnezeu (Facere 3, 15-17). Deci, maternitatea biologică, aşa cum o avem noi astăzi, este o consecinţă a căderii primului cuplu uman din starea de har.

Sfântul Grigorie de Nyssa şi apoi Sfântul Maxim Mărturisitorul au afirmat că ea a fost prevăzută de Dumnezeu ca un antidot împotriva morţii şi a separării. Deşi a introdus în existenţa umană legea naşterilor şi a morţilor, totuşi maternitatea biologică a menţinut în istorie, pe de o parte, nostalgia frumuseţii originare a familiei şi, pe de altă parte, speranţa mântuirii şi a salvării din moarte. Această speranţă se va împlini prin Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos, noul Adam, care a intrat în timp printr-o nouă maternitate, restaurând astfel familia în vocaţia sa originară: aceea de a fi icoana iubirii lui Dumnezeu pe pământ, după cum am mai spus, şi, de asemenea, vocaţia de a fi Biserică a Logosului creator, a Cuvântului şi Fiului lui Dumnezeu.

În acest fel, separarea biologică dintre bărbat şi femeie a fost depăşită, deschizându-se în istorie două căi existenţiale pentru salvarea din moarte şi unire cu Dumnezeu; calea vieţii monahale, care transcende timpul şi istoria, fiind o anticipare a Împărăţiei cerurilor, şi calea căsătoriei creştine, care începe transfigurarea timpului şi a istoriei prin naşterea de noi fii ai lui Dumnezeu prin Fiul Său Cel Întrupat. Ambele căi au fost unite numai în persoana Maicii Domnului, care a fost, în acelaşi timp, fecioară şi mamă. De aceea, Sfinţii Părinţi au văzut în persoana Maicii Domnului chipul Bisericii, Mireasa lui Hristos. Iar în relaţia dintre Hristos şi Biserică ei au văzut arhetipul relaţiei dintre soţ şi soţie în familia creştină.

Note:

1 Al. Schmemann, Aus der Freude leben, Freiburg im Breisgau, 1974, p. 113.

2 Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, Craiova, 1986, p. 19.

3 Vladimir Lossky, Introducere în Teologia ortodoxă, trad. de Lidia şi Remus Rus, Bucureşti, 1993, pp. 89-90.

4 Paul Evdokimov scrie în acest sens: "Femeia are vocaţia de a întoarce permanent bărbatul la funcţia sa esenţială sacerdotală; a pătrunde sacramental elementele acestei lumi şi a le sfinţi, a le purifica prin rugăciune. Duhul Sfânt face să încolţească iubirea sacerdotală a soţilor şi gingăşia maternă a soţiilor" - La nouveauté de lâEsprit, Études de spiritualité, Abbaye de Bellefontaine, 1977, p. 238.

5 Wilhelm Fischer, La loi, ou les cinq livres de Meise, Delachaux & Niestlé, Neuchâtel, 1940, p. 76.

6 Francine Carrilo-Cvetbert, Une seule chaire: Lâimaginaire à lâépreuve du réel, în "Bulletin du Centre Protestant dâEtudes", Génève, nr. 1, février, 1983, pp. 25-26.

7 Vladimir Lossky, op. cit., p. 101.

8 Ibidem, p. 105.