În 1940, istoricul Gheorghe Brătianu publica o carte care lansa în spațiul românesc o formulă ce descrie poate cel mai bine parcursul poporului nostru prin istorie. Lucrarea cu pricina era intitulată „O enigmă și un miracol istoric: poporul român”. Formula aceasta nu îi aparținea lui Brătianu, care a explicat în prefața cărții sale că a preluat-o de la profesorul său, Ferdinand Lot, care folosise această metaforă pentru a ilustra destinul poporului român prin istoria tulbure a începutului de ev mediu. Desigur că inspirata expresie se poate aplica întregului destin istoric al neamului nostru, pentru că nici epoca modernă, nici cea contemporană n-au scutit poporul român de grele încercări.
E un adevărat miracol, poate și o enigmă cum am reușit să străbatem veacurile în ciuda vicisitudinilor istoriei, a așezării noastre la răscrucea a trei mari imperii: austro-ungar, rus și turc. Și nu a fost ușor. Generații întregi au suferit, au căzut în robie, dar am supraviețuit. Ne-am ridicat și am mers mai departe.
Mersul poporului român prin istorie nu a fost și nu este unul triumfal, sau triumfalist. Este doar un parcurs firesc, rod al unor acumulări care au condus într-un final la construcția României așa cum este ea astăzi, cu bune și cu rele. Fundamentele României, ale statului național, sunt rodul ideilor generației pașoptiste, generație care a modernizat și societatea românească, dar, mai presus de toate, a fondat statul național la 1859, iar în 1877-1878 a obținut independența acestuia.
Procesul firesc al pașilor următori a fost acela al consolidării statului, al continuării modernizării în epoca 1878-1914, în vremea domniei lui Carol I. Pe acest fundal al unor puternice acumulări, s-a creat o nouă intelectualitate, o nouă clasă politică, ambele având meritul de a fi privit înspre viitor și de a-și fi permis luxul să viseze și să lucreze pentru strângerea legăturilor cu românii din provinciile aflate sub stăpânire străină: Basarabia, Bucovina și Transilvania, iar în final să se ajungă la unirea cu patria-mamă.
Intelectualitatea provinciilor istorice românești a contribuit major la realizarea Marii Uniri
Secolul al XIX-lea a fost numit secolul naționalităților, asta pentru că în Europa acum se nasc multe state naționale, dar și mișcări naționale care vor deveni din ce în ce mai puternice și în secolul XX vor reuși să-și împlinească obiectivele. Așa se face că la sfârșitul secolului al XIX-lea o generație de tineri entuziaști din Transilvania, Bucovina și Basarabia începe să-și facă auzită vocea și să-și ceară drepturile naționale, sfidând autoritățile imperiilor tutelare, riscându-și viața și libertatea pentru cauza națională: Iuliu Maniu, Vasile Goldiș, Alexandru Vaida Voievod, Ilie Lazăr, Iancu Flondor, Pantelimon Halippa, Constantin Stere. Aceștia sunt doar câțiva exponenți ai pleiadei celor care au contribuit, prin lupta lor, la realizarea Marii Uniri din 1918.
Până la realizarea Unirii, în România, provinciile istorice au trebuit să treacă prin pârjolul unui sângeros conflict de o dimensiune așa cum omenirea nu mai cunoscuse până atunci, Primul Război Mondial sau Marele Război cum l-a numit generația care l-a trăit în tranșeele Europei.
Primul Război Mondial a fost un eveniment care a bulversat o întreagă lume, care a curmat liniștea și fericirea unei lungi perioade de pace (1870-1914), denumită așa de inspirat de istorici - La belle époque. Pentru România, Marele Război a fost o ocazie nesperată, întrucât nimeni nu-și imagina că, rapid, într-un acord internațional, și aici facem referire la acordul cu Antanta, se va stipula faptul că Transilvania avea să revină României la sfârșitul războiului.
Participarea țării noastre la Primul Război Mondial este un subiect deja cunoscut, dar și dureros în același timp, iar acest fapt se datorează, desigur, erorilor comise de clasa politică, a cărei vinovăție pentru lipsa de înzestrare a Armatei, a pregătirii insuficiente pentru război a condus la dezastrul campaniei din 1916. Este o enigmă, dar și un miracol, ca să repetăm formula introductivă a articolului nostru, cum acest popor minunat a reușit să supraviețuiască anului 1916, cum armata a renăscut din propria-i cenușă și a obținut strălucitele victorii de la Mărăști, Oituz și Mărășești. Explicația acestei reușite este dată de jertfele uriașe, de sacrificiile și determinarea acestui neam, care în ceasuri grele a știut să se unească, să se mobilizeze și să reziste.
În sprijinul Unirii a fost credința
Fără îndoială, generația acelei epoci a fost una aparte, care, trecând prin încercări și suferințe, asemenea unor personaje din pildele biblice, a fost răsplătită, iar suferințele sale au fost onorate prin realizarea Unirii. În sprijinul acestei generații a fost, desigur, credința, iar cel mai bun exemplu este cel al lui Nicolae Iorga, care în decembrie 1916, în cea mai neagră deznădejde a refugiului de la Iași, a ținut un discurs care a făcut să vibreze inimile românilor, discurs terminat cu profeticele vorbe – „vom fi iarăși ce am fost, și încă mai mult decât atât”.
Anul 1918 a fost un an derulat în același registru al agoniei și extazului: România a trebuit să semneze pacea separată și înrobitoare cu Germania, dar în 27 martie Basarabia s-a unit cu patria-mamă. Cine ar fi crezut în 1916 că Imperiul Țarist urma să se destrame? Iată că acest colos cu picioarele de lut s-a prăbușit, la fel cum în toamna lui 1918, rând pe rând, s-au prăbușit Austro-Ungaria și Germania. Au urmat fericitele zile ale unirii Bucovinei cu România, pe 28 noiembrie, și momentul astral de la Alba Iulia, din 1 decembrie, când Transilvania s-a unit cu patria-mamă. Și sigur că n-a fost ușor. Românii din Transilvania au dus o luptă aprigă pentru impunerea voinței lor, iar activitatea Consiliului Național Central Român a fost determinantă pentru realizarea Marii Uniri.
Mersul istoriei își are necunoscutele, dar și miracolele sale. Probabil fiecare popor și-a avut propriile-i miracole și ore astrale care i-au asigurat perenitatea. Cu siguranță, pentru români, 1918 a fost un an astral al istoriei neamului. Se cuvine, ca acum, în anul în care tocmai intrăm, anul celebrării Centenarului Marii Uniri, al celebrării României, societatea noastră să aibă înțelepciunea de a onora așa cum se cuvine jertfele înaintașilor. Trebuie să ducem mai departe moștenirea istorică, iar noi, la rândul nostru, să lăsăm urmașilor o Românie mai bună, mai prosperă. În fond, acesta este mesajul peste timp al generației care a făcut Marea Unire.
