155 de ani de la detronarea lui Alexandru Ioan Cuza

În istoria poporului român au existat momente în care personalități cu apariții meteorice și-au pus adânc amprenta asupra evenimentelor vremii, transformând pozitiv societatea românească. Proporțional cu impactul social al acţiunilor acestora, ele au rămas în mentalul colectiv prin povești, legende şi cântece care, prin lunga circulație în timp și spațiu, au imortalizat omul și faptele sale. Una dintre aceste personalități a fost, fără îndoială, Alexandru Ioan Cuza, domnul Unirii de la 1859 și primul mare reformator și promotor al modernizării în spațiul noului stat, România.

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, de numai șapte ani, a fost una intensă și generatoare de schimbări benefice pentru societatea românească. Organizarea unei administrații moderne, a armatei, a unui sistem de învățământ coerent, justiție socială pentru țărănime, organizarea Bisericii spre un profund caracter românesc și naţional, prin eliminarea elementelor grecești, au fost doar câteva dintre măsurile care au îmbunătăţit mersul societăţii româneşti. Însă toate aceste reforme au avut și un cost, pe care Cuza l-a plătit în februarie 1866. În acest an, în ziua de 11 februarie, România afla cu uimire că domnul Unirii abdicase și că în locul său o „locotenență domnească’’ preluase puterea. Cele două curente politice dominante, conservator și liberal, se uniseră temporar și acțio­naseră pentru a-l detrona pe domnitor. Alianța aceasta nefirească avea să rămână în conștiința contemporaneității cu eticheta pusă de către apropiații domnitorului, şi anume „monstruoasa coaliție’’. De ce se ajunsese la această coaliție și ce rol jucase domnul Cuza în formarea ei?

Domnia lui Cuza a reprezentat un șir lung de reforme care au deranjat interesele conservatorilor (reforma agrară), apoi pe cele ale liberalilor prin impunerea regimului autoritar al domniei personale. Cuza avusese o serie de conflicte legate de maniera sa de guvernare cu liderii liberalilor C. A. Rosetti și Ion C. Brătianu. Peste acestea se mai adăugau elemente ale vieții personale, relația adulteră și copiii lui Cuza cu Maria Obrenovici care, pe bună dreptate, au deranjat morala socială. O altă cauză a nemulțumirilor legate de domnitor a fost generată de ridicarea unei camarile conduse de belgianul Cezar Liebrecht care, folosindu-se de trecerea pe care o avea la domn, începuse spolierea finanțelor publice. De asemenea, existența a numeroși aspiranți la tronul țării din rândul familiilor care domniseră în principate în urmă cu doar câteva decenii reprezenta motiv de intrigi și vise deșarte de mărire. O altă cauză mai puțin amintită de istoriografia noastră legată de abdicarea lui Cuza a fost aceea a existenței, în mentalul colectiv, a ideii unei soluții externe care să ofere garanția păcii sociale și a prosperității noului stat. Încă de la 1857, cu ocazia divanurilor ad-hoc, se vehiculase propunerea ca statul să fie condus de un prinț dintr-o dinastie străină, văzut ca o garanție a echilibrului între curentele politice din țară. Istoria arătase că marile familii ale elitei naționale se certau adeseori pentru impunerea unui domn din rândurile lor. Rezultatul a fost unul dezastruos și a condus la instaurarea regimului fanariot și subjugarea țării. Domnii români (nici Cuza nu a fost o excepție) au căzut adesea pradă tentației autoritariste, dictatoriale și, de aceea, un domn străin era considerat cea mai bună soluție. Aşadar, în fața derapajelor autoritariste ale lui Cuza, a unei exacerbări a corupției generate de camarila din jurul tronului, riscând chiar ruperea unirii, recunoscută de sultan doar pe durata domniei lui Cuza, liderii conservatorilor și liberalilor au hotărât să-l detroneze și să aducă în țară un principe străin.

O istorie inedită

Unul dintre ofițerii fideli domnului Unirii de la 1859, Ion G. Valentineanu, cumva martor al evenimentelor din februarie 1866, povestește în memoriile sale că acest complot a fost pregătit cu un an înainte, în 1865, prin atragerea unor militari din garda palatului care să permită arestarea lui Cuza. Coloneii Nicolae Haralambie, I. Călinescu, D. Lecca și căpitanii C. Pilat, A. Berindei, A. Costescu și Alexandru Candiano Popescu au fost militarii apropiați și apreciați de către domnitor și care asigurau conducerea gărzilor de la palat. Ei au trădat jurământul făcut domnului și au facilitat forțarea abdicării, sechestrarea și apoi escortarea sa până la granița țării. În complot, s-au alăturat și personalități ale vieții publice, între care Lascăr Catargiu, Ion Ghica, Nicolae Golescu. Factorul catalizator și creierul operațiunii era C. A. Rosetti, secondat de Ion C. Brătianu.

În noaptea de 10 spre 11 februarie, după cum povestește în memoriile sale un martor ocular pe nume Stan Popescu (devenit ulterior personaj al operelor lui Caragiale), conspira­ționiștii civili și militari au plecat de la casa lui C. A. Rosetti și, sub conducerea căpitanului Costescu, au intrat în palatul domnesc aflat în spatele grădinii Cișmigiu. Operațiunea a durat câteva minute, grupul a năvălit în camera lui Cuza, l-a obligat să semneze abdicarea, l-a arestat și scos din palat. Ploieșteanul Stan Popescu povestește ce s-a întâmplat când au intrat în camera lui Cuza: „Domnilor, mă omorâţi? I se răspunse: Nu, M-Ta, viaţa vă e sigură. Atunci văzurăm spre sobă o fiinţă ce-şi strângea mereu pe corp o cămăşiuţă destul de subţire, era favorita Obrenovicioaie care plângea cu lacrimi amare... Căpitanul Lipoianu se-nsărcină cu-ngrijirea acestei păcătoase, iar nenorocita şi buna Doamnă Elena, în acele teribile momente, dormea liniştită în apartamentele din dosul palatului. […] Cuza era scos afară lângă uşe, d-o dată mai multe mâini se repeziră pe mânerul portiţei cupeului, aşa că de zor mare ce era, pe când unii învârtea ivărul spre deschidere, alţii-l încuia. În sfârşit, Cuza gâfâind şi oftând din greu fu pus în cupeu, în fund, alături cu Costescu. Eu luai loc în faţa lor dinainte. Uşa trăsurii se-nchise, Chiriţă mână caii dupe capră împreună cu-n altul şi pornirăm în fuga mare, în minutul plecării se auzi în curte: uraaa... şi o detunare de pistol, semnal dat de maiorul Lecca despre faptele săvârşite”. De la palat, Cuza a fost dus într-o locuință particulară, unde a fost ținut pe parcursul întregii zile de 11 februarie.

Tot în memoriile sale, Stan Popescu descrie cele câteva ore petrecute alături de domn, care îl chestiona despre capii conspiratorilor și cauzele nemulțumirii poporului asupra domniei sale. La lăsarea nopții, o trăsură cu domnitorul, aflat sub escortă militară, a pornit spre Brașov. Aici, Alexandru Ioan Cuza a fost eliberat și avea să-și înceapă lungile sale peregrinări prin Italia și mai apoi în Germania, unde avea să și moară câțiva ani mai târziu. În epocă, detronarea lui Alexandru Ioan Cuza a fost privită ca o revoluție reușită, chiar și Caragiale reține aspectul acesta, vorbind cu ironia-i tipică despre „martirii lui 11 februarie”. Odată cu sosirea în România a prințului Carol de Hohenzollern, începea o nouă perioadă a istoriei naționale care avea să conducă spre o continuare a modernizării, apoi la obținerea independenței de stat şi proclamarea țării ca regat.

Istoriografia contemporană, dar și presa ultimelor decenii l-au pus cumva pe Alexandru Ioan Cuza într-un con de umbră, accentuând, în schimb, figura regelui Carol I și, mai ales, realizările extraordinare ale acestuia. A fost cumva un act reparatoriu față de jumătatea de veac în care monarhia a fost denigrată și minimalizată de regimul comunist. În ochii contemporaneității noastre au contat, parcă mai mult, aspectele discutabile ale vieții personale a lui Cuza și mai puțin opera sa, iar aceasta a fost judecată în comparație cu realizările regelui Carol I: obținerea independenței de stat, mari lucrări de infrastructură etc. Noi credem că cele două domnii nu trebuie analizate în termeni de comparație ori competiție, ci mai degrabă de complementaritate, fără a minimaliza o personalitate sau alta. Alexandru Ioan Cuza poate fi privit ca fondator al României moderne, întrucât cele două mari reforme ale sale, agrară și a învățământului, au condus la modernizarea țării și au pregătit contextul pentru evoluțiile viitoare ale societății ro­mâ­nești.