Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar Ajutorul Sfântului Dimitrie cel Nou în epidemii

Ajutorul Sfântului Dimitrie cel Nou în epidemii

Galerie foto (6) Documentar
Un articol de: Ștefania Coșuleanu - 31 Mar, 2020

În perioada ciumei lui Caragea, dar și în epidemia de holeră din 1831, cronicarii arată că bucureștenii au primit în mod minunat ajutorul Sfântului Dimitrie cel Nou. Lt. col. Dimitrie Papazoglu descrie cu detalii acele vremuri: „Putem mărturisi, în frica lui Dumnezeu, că am văzut cu ochii noștri minunile săvârșite de acest sfânt. (…) La 1815, fiind foarte întinsă această teribilă epidemie în Capitală, au scos pe Sfântul și, după ce au ocolit cu el Capitala, l-au poprit în mijlocul târgului, unde s-au făcut sfințirea apei și s-au citit rugăciuni către Sfânt. Din acea zi, epidemia a început a scădea treptat și Capitala a scăpat de acel flagel”. 

După o dezvoltare explozivă a tehnologiei și a formelor de comunicare, iată-ne izolați în casele noastre, cu recomandarea de a nu mai ieși afară, de a nu ne întâlni cu alți semeni, de a nu ne da mâna și a nu ne îmbrățișa. De la deplasarea atât de ușoară în toate colțurile lumii oricât de îndepărtate ar fi fost, suntem acum nevoiți să ne deplasăm în spațiul îngust al casei noastre și în universul infinit al sufletului nostru. Dacă lăsăm mintea să cuprindă toată informația oferită de mass-media și de rețelele de socializare, s-ar putea ca îngrijorarea și frica să ne cuprindă. Dar din fericire candela aprinsă la icoana Maicii Domnului ne amintește că nu suntem singuri, că Dumnezeu veghează și noi trebuie doar să ne îndreptăm sufletul și gândul către pronia Lui.

La momentul la care scriu, noul coronavirus a ajuns în 186 de țări. Vremuri de restriște au mai fost de-a lungul timpului, și totuși, omenirea a supraviețuit. Istoricii arată că epidemiile au pus presiune asupra societăților în care s-au manifestat. Presiunea face vizibile structurile și modificările latente din societățile afectate de boală, care altfel nu ar fi evidente. Epidemiile dezvăluie ceea ce contează cu adevărat pentru populație și care sunt adevăratele ei valori.

Ciuma, tifosul și holera ­au secerat mii de vieți

Spațiul românesc a cunoscut de-a lungul secolelor perioade excepționale, în care ciuma, tifosul și holera au secerat mii de vieți. De exemplu, ciuma lui Caragea ucidea zilnic câte 300 de bucureș­teni. Relatări despre prezența ciumei la români încep cu secolele XIII-XV, dar epidemiile sunt consemnate din secolul al XV-lea. În perioada secolelor XV-XVII, populația din Transilvania a cunoscut 28 de episoade de ciumă, orașe precum Brașov, Sighișoara și Sibiu fiind grav afectate. Țara Românească și Moldova, în aceeași perioadă, au cunoscut 16 perioade de ciumă. Despre această molimă a relatat și Ion Neculce în „Letopisețul Țării Moldovei de la Dabija Vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat”: „S-au scornit o ciumă în toată țara în zilele acestui domnu Dumitrașco Cantacuzino la vleato 7183 (1675), de la luna lui iuni, ș-au ținut pân’la ghenar. Ș-au murit mulți oameni, cât nu-i putea îngropa și-i arunca prin gropi de-i năruia”.

Ca măsuri împotriva bolii au fost închise granițele, străinii fiind atent evaluați din punct de vedere medical. S-a înființat, pentru prima dată la noi, breasla cioclilor, persoane care se ocupau cu manipularea și îngroparea victimelor ciumei. Ei puteau face aceasta deoarece dobândiseră imunitate față de boala de care se vindecaseră. Cioclii erau plătiți pentru munca lor și scutiți de anumite dări.

Ciuma din perioada domniei lui Caragea

În vremea domnitorului Ioan Gheorghe Caragea, a fost în Țara Românească cea mai mare epidemie de ciumă, atunci murind aproximativ 90.000 de persoane la nivelul întregii țări. Epidemia dintre anii 1812 și 1813 a izbucnit în a doua zi de domnie a lui Caragea și istoricii spun că a decimat jumătate din locuitorii Bucu­reș­tiului. În prima noapte a instalării, Palatul Domnesc de la Mihai Vodă din Dealul Spirii a ars până la temelii. Nici nu se stinsese bine focul, că unul dintre oamenii domnitorului, venit de la Constantinopol, a căzut la pat bolnav de ciumă. De altfel, întreaga domnie a acestui vodă fanariot a fost greu încercată, nu doar de epidemia de ciumă, ci și de cutremur și inun­dații. 

Academicianul Ion Ghica a lăsat în „Scrisori către Vasile Alecsandri” una dintre cele mai detaliate descrieri ale epidemiei. „Contagiunea era așa de primejdioasă, încât cel mai mic contact cu o casă molipsită ducea moartea într-o familie întreagă, și violența era așa de mare, încât un om lovit de ciumă era un om mort”. Ciuma a produs mari pierderi și haos, căci în Capitală au avut loc multe jafuri și violuri, unele realizate de către ciocli, altele de către „toți bețivii” care „își atârnau un șervet roșu de gât, se urcau într-un car cu boi și porneau pe hoție din casă în casă, din curte în curte”, după cum nota Ion Ghica.

Cum nu existau tratamente eficiente, oamenii credeau că pot să scape de ciumă cu mult alcool. Drept urmare s-au impus unele interdicții și cârciumile vindeau doar prin niște ferestruici. Tot atunci au apărut și vracii, care promiteau că îi pot salva pe bolnavi de ciumă dacă vin în contact cu o broască-țestoasă. În București, la începutul secolului al XIX-lea, existau doar spitalele Colțea și Pantelimon. Iar în 1813, din cauza ciumei, la inițiativa medicului-șef al Capitalei, Constantin Caracaș, s-a înființat și Spitalul Filantropia. Acest medic devotat a murit câțiva ani mai târziu, răpus de holeră.

În acest context, domnitorul Ioan Caragea a fugit din calea epidemiei încă de la izbucnire, în 13 decembrie 1812, iar bucureștenilor de rând li s-a permis să părăsească orașul abia la 1 august 1813. Lipsiți de orice ajutor, bucureștenii au strigat la Doctorul sufletelor și trupurilor noastre să potolească epidemia. Și după cum relatează lt.-colonel Dimitrie Papazoglu, în lucrarea „Istoria fondărei orașului București”, credincioșii s-au rugat pentru a-i proteja Sfântului Dimitrie cel Nou, ale cărui sfinte moaște se aflau, din 1774, în Catedrala Mitropolitană. Și Sfântul Ocrotitor al Bucureștilor nu i-a lăsat fără răspuns, căci după ce a fost purtat în procesiune prin oraș și s-au făcut rugăciuni, boala ciumei a încetat, după cum notează cronicarul acelor vremuri.

„Am văzut cu ochii noștri minunile săvârșite de acest sfânt”

„De atunci până în zilele noastre s-au făcut procesiunile cele mai mari, purtându-se prin Capitală aceste sfinte moaște, cu cântări de rugăciuni, la diferite calamități și epidemii ce cădeau peste țară. Părintele meu și eu, precum și toți contimporanii mei, putem mărturisi, în frica lui Dumnezeu, că am văzut cu ochii noștri minunile săvârșite de acest sfânt. Tata spune că, în vremea ciumii lui I. Caragea, la 1815, fiind foarte întinsă această teribilă epidemie în Capitală, au scos pe Sfântul și, după ce au ocolit cu el Capitala, l-au poprit în mijlocul târgului, unde s-au făcut sfințirea apei și s-au citit rugăciuni către Sfânt. Din acea zi, epidemia a început a scădea treptat și Capitala a scăpat de acel flagel, iar Caragea s-a întors în palatul lui din satul său, Domnești, de pe Sabar, unde sta retras”, menționează Dimitrie Papazoglu.

Aceasta nu este singura epidemie în care Sfântul Dimitrie cel Nou a ajutat populația Bucu­reș­tilor, ci, după cum scrie D. Papazoglu, Sfântul a mijlocit la Bunul Dumnezeu și pentru vindecarea de holeră: „O altă minune s-a făcut la 1831, fiind președinte al Divanurilor Valahiei și Moldaviei generalul Kiseleff, când se ivi atunci teribila epidemie a holerii și fugiră toți boierii din București pe la moșiile lor, iar Capitala rămăsese pustie”.

Ajutor în vindecarea de holeră

După ce epuizase toate mijloacele pentru a împiedica răspândirea holerei, de la „afumarea hainelor cu pucioasă” la sticluțe cu oțet aromat aduse de la Paris, generalul Pavel Kiseleff ceru ajutor Sfântului Dimitrie cel Nou. „Pe la finele lunii septembrie, ordonă generalul Kiseleff a se face sfeștania mare în câmpul Filaretului, aducându-se Sfântul din Mitropolie. În acea zi, pe acea câmpie, se întinse un cort spațios, care fu înconjurat de toată Armata Rusească. Aduse mitropolitul pe Sfânt și-l așeză pe scaune, în mijlocul cortului. Kiseleff, cu toată generălimea întregii oștiri, cu toți soldații, clerul, boierii și poporul; când au început sfintele rugăciuni pentru încetarea epidemiei, s-au pus toți în genunchi; cei mai mulți au zis rugăciunile cu lacrămile în ochi, în urmă sărutându-se de toți sfintele moaște, s-au întors în deal la Mitropolie; lăsară pe Sfântul în biserică și detașamentele plecară pe la locurile lor. O, minune! Pe la 10 octombrie a scăzut repede numărul morților, care până atunci crescuse îngrozitor, până la 100-160 pe zi. Mărturisesc că minunea asta a fost văzută de mine”, dă mărturie colonelul Dimitrie Papazoglu.

„Era atât de mult respectată Biserica noastră”

După minunile săvârșite încă de la aducerea sfintelor sale moaște în București, Sfântul Dimitrie a primit și supranumele de „Ocrotitorul Bucureștilor”, căci el a vegheat și încă veghează asupra Capitalei. Trebuie doar ca noi, cu nădejde și credință, să-i cerem ajutorul și cu atât mai mult în aceste vremuri de cumpănă pentru întreaga omenire. Dimitrie Papazoglu prezintă în „Istoria fondărei orașului București” și modul de viețuire al bucureștenilor în perioada secolului al XIX-lea: „În vremea părinților și moșilor noștri, era atât de mult respectată Biserica noastră, cum și obiceiurile cele dictate de lege, încât chiar bolnavi de boalele cele mai grele alergau, mai întâi, de cereau ajutorul celor sfinte. (…) Poporul nostru nu avea alți doctori, decât pe sfinți și pe sfinte, precum: Ion (de la biserica Sf. Ioan Piață), Maica Domnului de la biserica Olarilor, Sf. Elefterie de sub Cotroceni, Sf. Vineri, Sf. Trei Ierarhi de la Colțea, Dimitrie Basarabov, Sf. Haralambie și Sf. Mina (acesta pentru hoți). Singurul vodă avea doctorul și spițerul lui”.

Dimitrie Papazoglu mai scrie că oamenii alergau și la sfintele icoane făcătoare de minuni din Capitală, chemau preoții și ­făceau Sfântul Maslu în casa ­bolnavilor. „Astfel, mulți bolnavi se făceau sănătoși, iar în vremea con­va­les­cenței lor erau pomeniți în biserică, la sfintele slujbe.” Iar când bolnavii se făceau „de tot sănătoși, trimiteau de pomană la pușcărie, pentru arestați, un cazan mare cu un fel de bucate gătite, câte o pâine, câte o litră de vin și câte o lumânare. Acest obicei îl mai aveau toți părinții noștri, atât la nunți, când măritau sau însurau, și la moartea vreunui membru al familiei, precum și la sâmbetele morților, ­care erau la Lăsate Secului și la Moși”. 

Și ca o bună rânduială pentru locuitorii Capitalei, în secolul al XIX-lea, în București se aflau trei biserici cu hramul „Izvorul Tămăduirii”, așezate în trei părți opuse ale Bucureștilor, „ca să fie în apropierea tuturor convalescenților, care beau apă sfințită de la ceșmelele lor”, mai scrie D. Papazoglu. 

Vedem astfel că acolo unde puterea și știința omenească au fost depășite, Dumnezeu a intervenit prin sfinții Săi pentru a-i salva pe oameni în vremuri de cumpănă. Așa că, în aceste momente de res­triște, respectăm recomandările autorităților și ale Bisericii și în același timp ridicăm cu încredere gândul și inima către ajutorul lui Dumnezeu.

Citeşte mai multe despre:   Sf. Dimitrie cel Nou  -   boala  -   rugaciune  -   procesiune