Alexandru Elian, distincția unui aristocrat al spiritului

Alexandru Elian a fost unul dintre cei mai importanți bizantinologi români, a cărui operă este cunoscută cu precădere în mediile avizate. Toată viața a trăit relativ discret, numai cei intimi au știut că făcuse parte din grupul Rugului Aprins.

Istoricul Alexandru Elian s-a născut la 27 octombrie 1910 în București. A urmat cursurile prestigiosului Liceu „Spiru Haret”, apoi cele universitare la Facultatea de Filosofie și Litere, Universitatea București (1928-1932), încheindu-le cu o licență în filosofie și istorie. Precizăm că Al. Elian a fost studentul lui Nicolae Iorga, al cărui model l-a urmat.

Între anii 1932 și 1934 a studiat în Occident, fiind membru al Școlii Române din Franța de la Fontenay-aux-Roses. Cu acea ocazie a audiat cursuri la École Pratique des Hautes Études din Paris. De asemenea, a călătorit și studiat în Elveția. Revenit în România, a lucrat pentru o scurtă perioadă (1935-1936) ca profesor suplinitor de latină și franceză la Seminarul Central din București – fiind încă de pe atunci foarte apropiat de mediile bisericești. Își susține în anul 1938 teza de doctorat în litere și filosofie (Universitatea București) cu titlul: Doi umaniști greci în Italia: Mihail Sofianos și Teodor Rentios, secolul XVI, lucrare tipărită post-mortem, fiind îngrijită de unul dintre discipoli, părintele Vasile V. Muntean, și însoțită de o evocare a academicianului Emilian Popescu (Editura Omonia, Bucu­rești, 2019).

Alexandru Elian a devenit apoi paleograf, mai târziu șef, la Secția de manuscrise a Bibliotecii Academiei Române (1936-1956). Și-a continuat și activitatea didactică, fiind asistent al profesorului Demostene Russo la Catedra de bizantinologie a Facultății de Istorie, Universitatea București (1936-1940). Moartea magistrului său (1938) deturnează activitatea lui către un domeniu înrudit, astfel că devine exclusiv profesor de paleografie la Școala Superioară de Arhivistică (1937-1948). În anul 1948 revine în postul de profesor de bizantinologie la Universitatea din București și predă până în 1952, când este demis de autorită­țile comuniste. Își reia activitatea didactică abia peste patru ani, dar numai la Institutul de Teologie Creștin Ortodoxă (1956-1975). Recunoașterea activității sale se concretizează prin angajarea la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” (1956) unde devine, mai târziu, șef de secție. A fost membru al Institutului de Studii și Cercetări Balcanice (1943-1947). A fost pre­șe­dinte de onoare al Societății de Studii Bizantine a Academiei Române și membru în Comisia de Patristică a Patriarhiei Române. În anul 1991 este ales membru corespondent al Academiei Române, iar în 31 mai 1993 devine membru titular. Alexandru Elian s-a mutat la Domnul în ziua de 8 ianuarie 1998 (București).

Studiile profesorului Al. Elian au fost adunate într-un unic volum și publicate post-mortem: Bizan­țul, Biserica și cultura românească. Studii și articole de istorie (Editura Trinitas, Iași, 2003). În afara studiilor dedicate lumii Bizanțului, academicianul Alexandru Elian a mai scris lucrări de paleografie, precum: Elemente de paleografie greco-română, inserat pentru prima oară în volumul colectiv Documente privind istoria României. Introducere (vol. I, Editura Academiei R.P.R., 1956, paginile 358-386) și reluat în cartea de autor sus-amintită. De asemenea, a scris Primul manual de paleografie chirilică și a coordonat o impresionantă lucrare: Inscripțiile medievale ale României. Orașul Bucu­rești (volumul I 1395-1800), ediție realizată în cadrul Institutului de Istorie „Nicolae Iorga” (Editura Academiei R.S.R., Bucu­rești, 1965, 935 pagini). Pentru volumul Fontes Historiae Daco-Romanae, Vol. III. Scriitori bizantini (sec. XI-XIV), al cărui coautor este alături de Șerban Tanașoca, Alexandru Elian a primit Premiul „Vasile Pârvan” al Academiei Române (1976).

Alexandru Elian a și tradus de-a lungul timpului câteva volume în limba română, precum celebra lucrare a lui Steven Runciman, Căderea Constantinopolului (ultima ediție, la Editura Nemira, 2011). S-a ocupat de asemenea de traducerea și îngrijirea lucrării lui Petru Movilă Mărturisirea de credință a Bisericii Ortodoxe 1642 (Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., 1981), despre care a și scris un consistent studiu. Traducerea lui Al. Elian a piesei lui Sofocle Oedip Rege a fost preluată de Teatrul Național din București, astfel încât tragedia a și fost jucată (1957).

Spre finalul vieții, Alexandru Elian traduce un volum al Sfântului Nicodim Aghioritul intitulat Carte foarte folositoare de suflet. Sfătuire către duhovnic (Editura Mitropoliei Banatului, 1986). Nicodim Aghioritul (1749-1809) a fost una dintre personalitățile de seamă ale Bisericii Ortodoxe și un înnoitor al isihasmului. Cu alte cuvinte, prin această lucrare, apărută în anii cei mai grei ai regimului ceaușist, Alexandru Elian reușește performanța unei forme de rezistență tacită la comunismul ateu – când literatura mistică creș­tin ortodoxă era socotită act de acuzare în dosarele poliției politice – și, totodată, revine simbolic la preocupările isihaste din tinerețe fiindcă, foarte puțini știau, fusese un participant activ la întâlnirile Rugului Aprins.

Într-adevăr, viitorul academician participase la întâlnirea premergătoare coagulării Rugului Aprins, anume la cele „Șapte zile de priveghere” petrecute la Cer­năuți, reuniune cultural-duhovnicească organizată de Mitropolitul Bucovinei Tit Simedrea (1-7 august, 1943). Există mai multe mărturii despre prezența lui Alexandru Elian la câteva dintre întâlnirile Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim (1944-1948). Pre­zență firească, de altfel, căci structura și preocupările acestuia conduceau inevitabil, am putea spune, către o asemenea destinație de ordin cultural-duhovnicesc. Din in­for­mațiile pe care le avem până astăzi, nu a făcut parte din nucleul central al Rugului Aprins. Alături de profesorul Alexandru Duțu, Alexandru Elian a reușit să păstreze duhul Rugului Aprins fără a atrage atenția asupra sa. Cu toate acestea, a avut câțiva discipoli care îi cunoșteau taina. Deținem astfel în arhiva proprie mărturiile unuia dintre aceștia, cercetătorul Daniel Suceava, însemnat specialist în muzica bizantină.

O personalitate excepțională a culturii române și a Bisericii noastre, despre care Mitropolitul Bartolomeu Anania mărturisește, între altele (vezi volumul În memoria lui Alexandru Elian (Editura Arhiepiscopiei Timișoarei, 2008, p. 12): „Geniul pastoral al Patriarhului Justinian a descoperit că un mare savant îşi irosea zestrea pe la marginile culturii; a creat catedra de bizantinologie la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti [1956] şi l-a chemat pe Alexandru Elian s-o ocupe. Fericit, profesorul a onorat-o nu numai cu competenţă, dar şi cu dis­tincţia unui aristocrat al spiritului, puţin obişnuită în mediile noastre academice, unde prezenţa unui om ca el părea ca aceea a unui porumbel rătăcit într-o colonie de pescăruşi”.