Alexandru Mironescu: propuneri pentru o reformă a învățământului

Încă șef de lucrări la Facultatea de Științe a Universității din București, în anul 1944, tocmai în preajma începuturilor întâlnirilor Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim, la care a fost direct implicat, Alexandru Mironescu concepe proiectul unei reforme a învățământului românesc. Incredibila actualitate a acelui proiect - care a rămas o simplă propunere ce a circulat probabil în câteva medii profesorale, între prieteni și apropiați, dar fără a se fi concretizat cumva - mă determină să îl reproduc mai jos, în rezumat. Să ne amintim, în România, care lupta deja de partea Aliaților împotriva Germaniei fasciste, era un uriaș val de entuziasm și de așteptări. Toți intuiau finalul apropiat al celui de Al Doilea Război Mondial, chiar dacă cel puțin unii erau rezervați întrucât prezența trupelor sovietice pe teritoriul țării se dovedea deja din ce în ce mai apăsătoare... 

Profesor cu vocație, întreaga viață și opera lui Alexandru Mironescu (1903-1973) de până la încheierea războiului au fost exemplare. Studiile sale, încununate cu două teze de doctorat (Universitatea Sorbona și Universitatea din București), lucrările de cercetare, activitatea didactică și de intelectual al Cetății - prin literatură, publicistică, conferințe etc. -, toate acestea contribuie la pro­iectul de față, care ajunge, iată, abia astăzi, în circulația publică...

Profesorul Al. Mironescu subliniază încă din considerațiile de început ale proiectului său intitulat „Propuneri pentru o reformă a învă­țământului (directive generale)”, datat 1944: „Numărul mare de reforme pripite care s-au abătut asupra învățământului - mai ales asupra învățământului secundar - au dăunat acestuia cu mult mai mult decât dacă nu s-ar fi făcut pentru el absolut nimic”. Caracterul heirupist al acestor „reforme” a atras, în cascadă, numeroase con­secințe negative, subliniază Al. Mironescu. El critică înregimentarea politică a elevilor și angajarea acestora într-o multitudine de activități improprii actului didactic eficient - realități împovărătoare. Ca întotdeauna, profesorul și cercetătorul Al. Mironescu dovedește simțul nuan­ței: „Firește, de acest nivel scăzut, nu e de vină numai «Școala», ci și familia, și societatea, și în ultimă analiză climatul general moral în care au fost obligați oamenii să trăiască. Ceea ce însemnează că o reformă a învăță­mântului ca să dea roadele ei cele mai bune trebuie să fie concomitentă cu o modificare a întregii mentalități sociale și cu o transformare a condițiilor materiale ale vieții. (...) Ceea ce trebuie, în sfârșit, să se înțeleagă e că școala fără un corp profesoral de elită rămâne o simplă iluzie, oricâte reforme s-ar face, și oricât de extraordinare ar fi aceste reforme. Materialul uman profesoral este esențial (subl. Al.M.). Mai trebuie oare să stăruim? Mai e oare nevoie să pledăm evi­dența? Am merge până acolo încât să spunem că o ridicare intelectuală și materială a corpului profesoral simplifică dintr-o dată întreaga problemă a reformei. Un profesor bun, iată reforma ideală”.

Propunerile concrete ale lui Al. Mironescu sunt astfel de mai multe categorii. Profesorul cere o viață decentă, în perspectivă materială, pentru profesori, astfel încât să se creeze o emulație pentru accederea în corpul profesoral a celor mai buni profesioniști.

Apoi, pledează pentru cicluri de câte trei ani pentru toate cursurile: și primare, și gimnaziul, și liceul, și facultatea, și doctoratul! Fiindcă, susține Mironescu, ar urma alți unul sau doi ani de ucenicie, începând de la cel târziu 25 de ani, astfel încât tânărul să-și ia zborul...

Urmează câteva pagini de suges­tii concrete privitoare la grădiniță și ciclul primar, pentru a ajunge la învățământul de liceu și la cel universitar. După ce observă cu acura­tețe anomaliile existente încă din vremea sa, concretizate cu absol­venți de bacalaureat ori chiar licen­țiați aproape analfabeți - astăzi, în 2024, multora le spunem și anal­fa­beți funcționali -, Alexandru Mironescu propune două tipuri de liceu: „Tipul A care să dea dreptul elevului la [viitoare] studii universitare; tipul B care să nu mai confere acest drept și care să fie un sfârșit al studiilor. O lege specială ar arăta profesiunile pe care le pot îmbră­țișa absolvenții liceului B și gradele până unde pot urca”. Dar, precizează, Mironescu, trecerile de la A la B și invers, de la B la A, pentru elevii delăsători sau meritorii pot avea loc oricând pe parcursul liceului. Sistemul universitar ar primi astfel numai „elementele de sigură calitate ale învățămân­tului secundar”.

În mod vădit influențat de studiile sale pariziene, Mironescu descurajează persistența învățământu­lui cu alură enciclopedică în anii preuniversitari. Dar - atenție! - nu pentru a se ajunge la un învăță­mânt „specializat”, pe anumite domenii: „ci pentru a se realiza un nou spirit, acela al valorificării însușirilor omenești prin varietatea cunoștințelor. Cunoștințe­le vor deveni astfel accesorii. Ele vor constitui numai o infinitate de prilejuri pentru a răscoli, pentru a întreține, pentru a adânci fundamentalele funcți­uni ale omului. În conștiința ele­vului trebuie să treacă con­știința clară că tot ceea ce îl învață profesorul are un singur scop: dezvoltarea, cultivarea, valorificarea atributelor lui omenești. El nu se va mai putea întreba, ca de atâtea ori pe bună dreptate: de ce învăț și mi se cer atâtea lucruri și amănunte pe care mâine le voi uita? El va uita, desigur, multe și de astă dată, dar va rămâne pentru toată viața cu alte bunuri și anume putința de a folosi totdeauna calitățile lui intelectuale și sufletești. Ceea ce trebuie de data aceasta urmărit nu este realizarea unei culturi de vitrină, ci fundarea unei personalități; adică închegarea unei linii interioare, formarea unei sensibilități pentru valorile vieții omenești și obiceiul fie el cât de timid de a se așeza personal în fața problemelor”. Evident toate acestea vor presupune un altfel de spirit și în activitatea profesorilor, și a elevilor...

Proiectul lui Al. Mironescu, chiar în această etapă, de schiță, este mai amplu, el insistă asupra câtorva materii la care nu trebuie nicicum să se renunțe: noțiuni de bază ale limbilor latină și greacă, de pildă, ori ale fizicii, chimiei și matematicii, fiindcă acestea „țărmuresc un domeniu care solicită toate funcțiunile creatoare ale omului”. În fine, către final, proiectul său stăruie și asupra câtorva aspecte ale învățământului universitar.

Observăm că duhul Rugului Aprins se regăsește din plin în acest proiect. Cu atât mai mult cu cât, în ceea ce privește predarea religiei în școli, Alexandru Mironescu - al cărui al doilea doctorat, în filosofie, avea să-l susțină, în aceeași perioadă, având ca subiect „Limitele cu­noaș­terii științifice” - notează: „elevii trebuie să citească Biblia, să învețe rugăciunile principale, câțiva psalmi, să cunoască istoria sacră, să citească din viețile Sfinților Părinți, să citească din scrierile marilor dascăli ai Bisericii, să citească măcar cu titlul de curiozitate pagini de filosofie religioasă ca să aibă o cât de vagă idee de ce însemnează o problemă religioasă. Elevii vor afla, indiferent de capacitatea lor de credință, că există aici cel puțin o mare frumusețe, o mare poezie, o luptă cu cele mai tulburătoare neliniști ale spiritului omenesc”...

Am ilustrat prin cele de mai sus și deschidem o nouă perspectivă asupra activității Rugului Aprins, anume: dimensiunea sa paideică.