„Am fost creștini, am fost prigoniți, dar am adormit în credința noastră”

Cuvintele care dau titlul articolului au fost spuse ca din gura întâilor creștini, adesea martirizați, de academicianul Emilian Popescu în cartea domniei sale Crucea și răstignirea Mântuitorului Iisus Hristos în creștinismul timpuriu.

În introducere, după ce explică cum a dus greul, sau cum a „purtat crucea” alcătuirii acestei lucrări științifice, mărturisește: „Am avut însă și bucurii și, între acestea, unele mi-au fost date de cele mai vechi inscripții creștine descoperite în catacombele de la Roma. Sunt simple, nespus de simple, un singur nume pe o lespede modestă de piatră ori pe o placă ceramică, puse la căpătâiul mormintelor; lângă nume, o cruce firav însemnată ori un alt simbol creștin mi-au părut că reprezintă un strigăt în suspine al celor adormiți, menit să răzbată peste timp și să ne spună: Am fost creștini, am fost prigoniți, dar am adormit în credința noastră”.

 Acum, după ce și autorul, adormit în credința sa vie și statornică, este trecut în lumea de dincolo de veac și, totodată, în lumea din adâncul sufletelor celor care l-au prețuit - patriarh, ierarhi, preoți, teologi și nu numai - , tot ceea ce a spus, a scris și a realizat are o valoare cu atât mai însemnată! El însuși de acum este străjuit de crucea mormântului pregătit din vreme, în cimitirul Mănăstirii Cernica, care este ca un hambar al unora dintre cei mai roditori teologi ai Bisericii Ortodoxe Române, în frunte cu părinții Dumitru Stăniloae, Ioan G. Coman ori Nicolae Achimescu.

Ca istoric și epigrafist, profesorul Emilian Popescu a arătat că încă de la început majoritatea inscripții­lor funerare creștine au fost puse „sub patronajul Crucii în forma sa cea mai veche [a literei ebraice] (T-au), ori cu brațele egale (cruce greacă), ancoră, peștele și acrostihul  IHTYS”. A adus în discuție cele mai vechi inscripții conținând crucea, descoperite în catacombele sau cimitirele „Sfântul Calist”, „Sfinții Petru și Marcellin”, ori în cimitirul Priscillei din Roma.

Dintotdeauna, şi mai ales după Învierea Mântuitorului, odată cu înmulţirea martirilor prin sămânţa sângelui Său, cimitirul a fost şi rămâne un loc sfânt lăsat mai ales în grija şi supravegherea spirituală a Bisericii. Cel mai pelerinat loc de pe pământ este tocmai un mormânt, cel al Învierii Mântuitorului nostru Hristos, iar cuvântul „mormânt” nu lipsește din cel dintâi tropar al Ortodoxiei: „Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând, și celor din morminte viață dăru­indu-le!”

După cum atât de lesne se poate observa astăzi, cimitirele noastre sunt depozitare ale semnului material al Sfintei Cruci, multiplicat de fiecare mormânt de creștin. Cimitirul este un spațiu unde moartea a fost zdrobită de fapt, un loc al comuniunii în crucea lui Hristos, căruia moartea nu I-a servit, decât să arate că nu poate fi ținut de ea. Cele mai multe cruci adunate la un loc pe pământ se găsesc exact în cimitir, care nu este nicidecum un loc groaznic, de ocolit, ci e un „hambar” încărcat cu roadele Duhului Sfânt, născut şi fiinţat prin biruinţa crucii. În cimitir, umbra crucii alungă arşiţa diavolului. Pământul reavăn al cimitirului, împlântat de cruci, mărturiseşte cu „glas mare” (Marcu 1, 26) că este pământul unde diavolul a pierdut. Crucea, monumentul care predomină în cimitir, dându-i identitate, este un semn desăvârşit al iubirii, care adună în el tot ceea ce este străin şi urât de diavol: iubirea, jertfa, smerenia, renunţarea, adâncirea, şi nu înălţarea definitorie pentru tot ceea ce este demonic şi mortificator. Mormântul devine pat de odihnă, în care trupul pământesc doarme la adăpostul crucii, aşteptând învierea pentru viaţa veşnică, la a doua venire a Domnului.

Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că „cine a descoperit sensul Crucii şi al Învierii a înţeles taina pentru care Dumnezeu a zidit toate”. Orice mormânt este mormânt numai prin crucea ce-l însemnează, aceasta fiind ca un „pom al vieţii” şi semn înfricoşător împotriva tuturor duşmanilor, a celor văzuţi şi a celor nevăzuţi. Reversul crucii asumate întotdeauna este bucurie și lumină; ea este atât un semn, dar mai ales o stare sau un mod de viață pentru creștinul autentic. Cheia înțelegerii crucii este că tocmai prin uneltele și veninul necazurilor din lume accedem la mulțumiri, împliniri și bucurii cu adevărat netrecătoare, crucea purtată fiind un trofeu (tropaion/tropaeum) al victoriei creștine „că, iată, a venit prin Cruce bucurie la toată lumea”.

Semnificația Sfintei Cruci a avut și un dublu parcurs istoric, de la suferință la biruință, întocmai după modelul Celui care a sfințit-o, i-a dat putere și viață prin jertfa Sa. Dacă până la Mântuitorul Hristos rămânea un simplu suport practic de tortură, treptat, după aceea, în Legea Harului, mai ales prin inspirația Sfântului Apostol Pavel, „sminteala crucii a încetat” (Galateni 5, 11; 6, 14; I Corinteni 1, 18). Apoi, pe fundamentul Sfintelor Scripturi, dezvoltarea și înțelegerea profundă a sensului nou al crucii au fost consolidate și de școli înalte de teologie, precum cele de la Antiohia sau Edessa. Un alt aspect istoric legat de Cruce este și acela că Lemnul ei original s-a conservat în pământul din valea Golgotei, ca și-ntr-un mormânt, aproape trei secole, până când, de acolo din adânc, a strălucit pe cerurile Bizanțului, întocmai după cuvântul psalmistului: „Adevărul din pământ a răsărit și dreptatea din cer a privit” (Ps. 84, 12), ceea ce în imnografie s-a transpus „Bucură-te, comoară, pentru zavistie în pământ ascunsă; Bucură-te, ceea ce te-ai arătat cu stele închipuită” (Acatistul Sfintei Cruci, icosul al 2-lea).

Însemnătatea spirituală, teologia Sfintei Cruci, este susținută și cu amănuntele și dovezile palpabile pe care le scoate la lumină istoricul. Sărbătoarea din 14 septembrie, a cărei odovanie s-a încheiat, are un pronunțat caracter istoric, dar care ca întotdeauna este nelipsit de lucrarea lui Dumnezeu în planul lumii. Evenimentul descoperirii Lemnului Sfintei Cruci este emblematic pentru istoria creștinismului. Săpăturile arheologice începute sub auspiciile împăratului și prin grija mamei sale, Sfânta Împărăteasă Elena, chiar în timpul lucrărilor Sinodului I Ecumenic (mai-august 325), la scurtă vreme, probabil în anul 326, au fost încununate de găsirea și identificarea minunată a crucii pe care a fost răstignit Domnul. O scrisoare a Sfântului Împărat Constantin cel Mare către Episcopul Macarie al Ierusalimului, participant la Sinodul de la Niceea, este socotită de istoricii bisericești ca o confirmare a descoperirii Lemnului Sfintei Cruci și totodată un document pentru edificarea complexului bazilical ridicat pe locurile Pătimirilor și al Învierii. La un deceniu distanță de la descoperire, în anul 335/336, în zilele de 13 și 14 septembrie, avea loc marele eveniment al sfințirii bisericilor Martyrium, care cuprindea locul Golgotei, și Anastasis, care includea Mormântul Învierii.

În final, nu putem decât să fim adânc recunoscători tuturor istoricilor bisericești care, prin ostenelile lor, au ilustrat și mai mult credința în Crucea Mântuitorului în timp și, bineînțeles, domnului profesor Emilian Popescu, care a adunat și interpretat în studiile sale toate informațiile principale, sintetizându-le așa cum Sfânta Cruce substanțializează sau concentrează în ea întreaga identitate a Bisericii, care tocmai de aceea o arată pe turlele locașurilor sale.