O privire panoramică, de la etajele superioare ale Bibliotecii Naționale, descoperă privitorului construcțiile noi ridicate pe cheiul Dâmboviței între anii 1985 și 1989, dar și unele locuri care amintesc de trecut. Către bulevardul Nerva Traian, se întinde în fața ochilor o platformă betonată de mari dimensiuni, atipică pentru o zonă centrală a metropolei. Vegetația înaltă de pe laturile dinspre bulevardul Unirii și bulevardul Octavian Goga are rol de paravan şi nu atrage vederea călătorilor grăbiți asupra patrulaterului betonat. Dar până în toamna anului 1987 pe aceste locuri s-au aflat case și grădini, un cartier vechi care avea în centru biserica parohială, Bradu Staicu.
Ca și în cazul altor locașuri de închinare, începuturile ctitoriei se pierd în negura timpului. Nicolae Iorga afirma că Biserica Staicu ar fi brâncovenească, din a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Mărturiile documentare spun că, înainte de 1726, Staicu Logofătul și soția sa, Despa, ridicaseră o biserică de lemn în mahalaua Radu Vodă. În timpul voievodului Nicolae Mavrocordat s-au făcut schimburi de terenuri şi locaşul se afla într-o zonă de case, sub purtarea de grijă a familiei ctitorilor. Din „Istoria Bucureştilor” scrisă de G. I. Ionescu-Gion la 1899 reiese că, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, mahalaua Staicului avea 96 de case împrejurul bisericii lui Staicu Logofătul.
Dintr-o inscripţie pe piatră din 1875 ce ţine loc de pisanie aflăm că locaşul a fost „fondat în 1740, în construcţie de lemn de brad, de Jupân Staicu cârciumar”, cu hramul Intrarea în biserică a Maicii Domnului (21 noiembrie). Breasla cârciumarilor a luat acest hram drept ocrotitor.
Pe la anul 1809, s-a ridicat construcţia de zid, de Jupân Apostol, fiul lui Velicu Orăşanu, şi acesta priceput în ale negustoriei, dar om credincios şi cu dare de mână. S-au adăugat atunci două hramuri noi: Duminica Tuturor Sfinţilor, prăznuit de breasla băcanilor, şi Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (29 iunie), prăznuit de brutari.
Biserică de breaslă, restaurată de enoriași
În anul 1875, în zilele domnitorului Carol I, în vremea păstoririi Mitropolitului Calinic Miclescu, primar fiind Gh. Manu, biserica aflată în ruină a fost renovată de enoriaşi, prin stăruinţa epitropilor Alexandru Popescu şi Costache Dumitru, sub conducerea arhitectului Al. Freiwald. Biserica era construită în plan triconc, lungă de 25 metri şi cu lăţimea maximă, la abside, de 12 metri, cu două turle. Turla cea mare era deasupra naosului, iar cealaltă, de pe pronaos, avea şi funcţionalitatea de clopotniţă. Ambele turle se sprijineau pe baze pătrate şi aveau plan octogonal. În pronaos erau pictate tablouri votive, cu chipurile vechilor ctitori, Staicu neguţătorul şi Apostol băcanul, îmbrăcaţi după moda timpului lor. Între naos şi pronaos se afla gropniţa, cu patru morminte ale familiilor ctitorilor.
Sfânta ctitorie şi-a urmat prin ani vocaţia ei de poartă a cerului şi locaş de comuniune spirituală pentru bunii creştini din cartier, chiar şi în perioada comunistă. Păstor duhovnicesc a fost aici pentru câteva decenii părintele Silvestru Vatrici, originar din Basarabia. În timpul său, prin anii 1955-1956 a fost restaurată pictura, înnegrită de fumul lumânărilor şi de trecerea anilor.
În loc de slujbă de sfințire, ordin de demolare
Când a venit la Bradu Staicu, părintele Constantin Diaconescu nu împlinise încă 40 de ani. Slujise la Antim şi la Domniţa Bălaşa, iar în anul 1979 i s-a încredinţat misiunea de paroh la Biserica Bradului. A pornit la drum cu entuziasm, în pofida îngrădirilor şi piedicilor specifice din acei ani. A făcut lucrări de restaurare a locaşului de închinare, pictura şi casa parohială din temelii. Curtea bisericii, de aproape 3.000 de metri, a fost plantată cu trandafiri şi arbuşti ornamentali, iar aleile amenajate prin acest mic parc deschideau credincioşilor o adevărată oază de linişte şi mângâiere. Mândria părintelui erau cei 15 brazi argintii, înalţi de aproape 20 de metri. Comunitatea parohială era formată din aproape 1.000 de familii. Părintele Constantin îşi aminteşte cu emoţie: „... Dar ce oameni erau pe vremea aceea! Sâmbăta mă chemau pe la casele lor, la slujbe. Duminica, îi invitam eu pe ei la masă. Cu Ajunul Crăciunului, mergeam trei zile. Dacă nu mă duceam la unul, se supăra şi mă chema înapoi. Ce respect aveau pentru Biserică!”.
Biserica restaurată aştepta ziua cea mare a slujbei de resfinţire, însă aceasta se amâna mereu, inexplicabil. Ceea ce se întâmpla în zona centrală a Bucureştilor anilor ’80 nu anunţa însă nimic bun. Măsurile de sistematizare radicală a centrului istoric al Capitalei provocau demolarea multor edificii vechi, între care şi biserici înscrise în patrimoniul cultural naţional. Numai în zona Pieţei Unirii au fost demolate, în intervalul 1985-1987, cinci biserici: „Sfântul Nicolae”-Jitniţă, „Sfântul Nicolae”-Sârbi (pe locul ei se află acum Biblioteca Naţională), Biserica Olteni, „Sfânta Treime”-Dudeşti şi Bradu Staicu. Dramele acestora sunt descrise în volumul „Bisericile osândite de Ceauşescu, Bucureşti 1977-1989”, publicat de Editura Anastasia în anul 1995.
Trista zi de 7 octombrie 1987
Când îşi aminteşte de acea zi de miercuri, 7 octombrie 1987, părintele Constantin Diaconescu devine grav şi cade pe gânduri: „În dimineaţa aceea, a venit în fugă Veronica, femeia de la lumânări, plină de spaimă şi de revoltă: «Au venit, ticăloşii, şi cer cheile de la biserică!». Erau vreo 80 de inşi, în frunte cu şeful de la ICRAL, de la sectorul 2. Nu le-am dat cheile şi am plecat în grabă spre Dealul Mitropoliei, să încerc o ultimă intervenţie salvatoare. Nu se mai putea face nimic. Muncitorii au spart uşile şi au intrat cu forţa în biserică, deşi nu aveau o decizie clară de demolare…”.
După ce au devastat totul în interior, inclusiv Sfânta Masă şi cele patru morminte ctitoriceşti, au trecut la demolarea turnurilor şi a zidurilor, cu macaraua şi cu o ghiulea de 5 tone. Clopotele au ajuns la alte biserici, catapeteasma a fost dată la „Sfântul Gheorghe”-Nou, icoane, cărţi şi alte obiecte de patrimoniu au ajuns la Zlătari, împreună cu o parte din osemintele ctitorilor, salvate de preotul paroh din calea urgiei.
După două zile, se vedeau doar ruinele din tot cartierul. Pe bucăţile de piatră din scările sfărâmate ale bisericii au rămas doar câinii credincioşi, care nu voiau să părăsească locul, căţeluşa Linda şi cu alţi 4-5 patrupezi. Veronica venea la 2-3 zile şi le aducea de mâncare. Linda n-a plecat de acolo până n-au omorât-o cu pietre.
Biserica Bradu Staicu, în memoria bucureștenilor
Anii au trecut, iar locul pe care se afla până acum 30 de ani Biserica Bradu Staicu e în continuare doar un teren viran. Din când în când, mai vin pe la Biserica Zlătari de pe Calea Victoriei enoriaşi care-l caută pe părintele Diaconescu, fie pentru a-şi rezolva problema actelor de Botez, fie pentru menţinerea legăturilor cu parohul lor din anii copilăriei sau tinereţii. Unii, mai entuziaşti, se gândesc să contribuie la reconstruirea locaşului de închinare, aşa cum s-a făcut cu „Sfânta Vineri”-Hereasca, sau măcar să participe la ridicarea unei troiţe în memoria bisericii demolate. Părintele Constantin Diaconescu păstrează şi acum cu evlavie cheile bisericii.
