Amintiri din istoria bătrânei chinovii de la Sitaru

Mănăstirea „Sfântul Nicolae”-Sitaru este atestată documentar de Voievodul Leon Tomșa în anul 1631, ctitoria aparținând străbunicului Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu și, de-a lungul existenței sale, chinovia a avut aleși monahi cu viață îmbunătățită cu deosebite virtuți care și-au închinat viața Domnului, până la ultima suflare. Mănăstirea se află în pădurea care cândva făcea parte din vechii Codrii ai Vlăsiei, pe o movilă din apropierea satului Sitaru din județul Ilfov. La începuturile ei, mănăstirea era înconjurată de apele râului Ialomița, care deseori se revărsa și transforma movila într-o adevărată insulă, lucru confirmat în jurnalul de călătorie al Patriarhului Macarie, scris de însoțitorul său, diaconul Paul de Alep, în anul 1656, care a numit-o „mănăstirea dintre ape”. Și astăzi, localnicii din satele din jur, Sitaru, Balta Neagră Micșunești, o numesc „Mănăstirea din Luncă”. 

Înainte de zidirea actualei biserici, în anul 1627, de către ctitorul ei, marele Vornic Jupân Papa ­Greceanu - străbunicul lui Constantin Brâncoveanu prin fiica sa, Păuna -, pe acest loc era o biseri­cuță din lemn - probabil un schit al Mănăstirii Snagov - unde se adunau și se rugau așa-nu­miții „pustnici pădureți”. Încă de pe vremea acestei bisericuțe din bârne, locul se numea Balamuci, denumire care mai dăinuie și astăzi, chiar dacă numele satului s-a schimbat, ­devenind actualul Sitaru.

Dincolo de istoria bogată și frumusețea arhitecturală a acestei mănăstiri, rolul ei fundamental îl constituie rugăciunea, slavoslovia și desăvârșirea unirii cu Hristos.

Din existența multiseculară a mănăstirii în care generații de cuvioși părinți au sfințit acest loc, mulți dintre ei numai de Dumnezeu știuți, avem bucuria să scoatem la lumină câteva crâmpeie din ultima perioadă de înflorire duhovnicească și materială a ei. În această perioadă mi-am început noviciatul sub atenta îndrumare a părintelui stareț arhimandrit Damian Bogdan, care alături de câteva per­sonalități cu aleasă trăire, hărnicie și un curaj considerabil, ținând cont de vremurile vitrege de dinaintea lui ‘89, au refăcut aproape din temelie acest sfânt lăcaș.

Aceste personalități remarcabile care au contribuit cu devotament și sacrificii la îndeplinirea planurilor preacuviosului Damian au fost părintele arhimandrit Gherontie Ghenoiu și monahul Gherasim Părăușanu, alături de alți fii duhovnicești.

Părintele Damian şi începuturile refacerii aşezământului

Părintele stareț Damian povestea despre sine că și-a depus votul monahal la Mănăstirea Balaciu, pe când aceasta avea ca stareț pe părintele Sarapavon, care a fost urmat de părintele Valerian, care l-a hirotonit ierodiacon.

La scurt timp după aceea, în noaptea din Vinerea Mare, chiar în timpul slujbei, un grup de securiști a pătruns în biserică și i-a luat la bătaie, urcându-i cu forța în camioane, după care au fost duși la Mănăstirea Căldă­rușani. Cei tineri au fost obligați să părăsească mănăstirea, per­mițându-se doar celor bătrâni și neputincioși să rămână. Părintele Damian nu voia cu nici un chip să părăsească mănăstirea şi a fost sfătuit să se prefacă nebun pentru a nu fi dat afară din mănăstire, lucru care de altfel i-a și reușit și de multe ori ne povestea acest episod la masă cu mult umor, în ciuda grozăviei celor petrecute.

La ceva timp după aceea, în 17 noiembrie 1971, a fost trimis sub ascultare la Schitul Sitaru, care la vremea aceea aparținea de Mănăstirea Căldărușani. Aici totul era o ruină. Existau doar câteva chilii din lut acoperite cu stuf, care fuseseră construite în 1944 de niște călugări basarabeni, fugiți din calea războiului. Mai erau în picioare zidul de incintă măcinat de vreme și biserica aflată într-o stare precară.

Ne spunea sfinția sa că chiliile erau găurite de șerpi și că trebuia să țină hrana într-un coș agățat cu sârmă de tavan pentru că altfel cădea pradă șobolanilor, iar uneori mai descoperea câte un șarpe cuibărit în așternuturi. S-a chinuit astfel doi ani, având cu el doar un câine.

În ascuns, se gândea să părăsească schitul, dar cu întărire de la Dumnezeu și îndemnat de duhovnicul său și de cei apropiați, rămâne și începe truda lungului proces de reconstrucție a mănăstirii.

Prima urgență era ridicarea chiliilor pentru că acelea vechi nu mai puteau fi reparate. Cu binecuvântare s-a început construcția stăreției, chiliilor, bucătăriei și a sălii de mese (trapeza).

Părinţii Gherontie şi Gherasim continuă lucrările la mănăstire

La ridicarea acestor construcții i-a fost alături neobosit și de mare sprijin vrednicul de pomenire arhimandrit Gherontie Ghenoiu, care pe atunci era slujitor la Catedrala Patriarhală. Al doilea sprijin a fost avocatul Gheorghe Părăușeanu, un ucenic de-al părintelui Gherontie, devenit mai târziu, la sfatul duhovnicului său, monahul Gherasim.

Cu timpul a fost necesar un alt corp de chilii deoarece părintele Damian adunase în jurul său mai mulți fii duhovnicești dornici de viață monahală.

Un lucru minunat, mărturisea părintele Gherasim, s-a petrecut în anul 1980. La acel moment nu mai existau bani suficienți pentru racordarea mănăstirii la rețeaua de curent electric și, ca prin minune, o doamnă a donat mănăstirii un inel. Acesta fiind dus spre evaluare la un bijutier, s-a dovedit a fi foarte valoros, acoperind aproape întreaga sumă ce era necesară racordării la rețea.

Biserica, neavând posibilități de încălzire pe timp de iarnă, era cu putință ca potirul cu Sfintele Taine să înghețe. Atunci s-a ivit în mintea părintelui Damian gândul ridicării unui paraclis de iarnă care ar putea fi încălzit mai ușor. Fiind în plină prigoană comunistă, când se demolau biserici peste noapte, era imposibil de obținut o autorizație de construcție pentru un asemenea lăcaș.

Plin de curaj și entuziasm, părintele stareț recurge la următoarea strategie: solicită aprobarea pentru construirea unui turn de apă și a unor anexe gospodărești, necesare și ele, dar în planurile turnului de apă se ascundea de fapt și incinta viitorului paraclis.

Pe parcursul lucrărilor de construcție a paraclisului, care a început în anul 1977, s-a demarat o riguroasă anchetă din partea autorităților și părintele stareț împreună cu părintele Gherasim, care era secretarul și economul mănăstirii, au fost arestați și supuși la tot felul de amenințări, inclusiv cu moartea.

Chiar când se judeca în ultimă instanță cauza celor doi arestați, părintele Ghenoiu, cu racla sfintelor moaște în mâini, se ruga fierbinte împreună cu obștea. Ca prin minune, după o lungă dezbatere, din sala de judecată a ieșit un funcționar cu dosarul în mână spunând: „Părinților, mergeți și construiți că de acum nici Ceau­șescu nu vă mai oprește!”.

Astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu și al Maicii Domnului, paraclisul a fost finalizat și pictat în ulei în anul 1986, sfințirea fiind săvârșită de Episcopul-vicar Roman Ialomițeanul, dându-i-se hramul „Nașterea Maicii Domnului” și „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, pentru care părintele stareț avea o nemărginită evlavie.

Continuarea lucrării în mănăstire de către actualii vieţuitori

La sosirea mea ca viețuitor în mănăstire în anul 1987, am prins o parte din etapele de construcție a clădirilor. Îmi aduc aminte că, din când în când, își făceau apariția cei de la Securitate pentru a vedea ce se mai întâmplă și atunci nouă, celor tineri, ne spuneau să nu ieșim la vedere deoarece regimul comunist nu concepea prezența tinerei forțe de muncă în mănăstiri.

La fiecare sfârșit de slujbă și la sfârșitul fiecărei mese, sfinția sa ne chema să cântăm câte un imn sau axion în cinstea Maicii Domnului pe notele muzicii psaltice.

Fiind un mare iubitor al muzicii psaltice, păstrând rigurozitatea genului, selectase un grup de tineri monahi și frați, printre care mă număram și eu, cu care făcea o pregătire intensă pentru a ne transmite mai departe spiritul viu al muzicii bizantine. Pentru acest lucru îmi aduc aminte că dăduse cuiva să facă pe comandă o tablă de scris pe care ne arăta semnele specifice notelor și scara diatonică pe care o repetam de zeci de ori.

În toți acești ani de păstorire ne-a înconjurat pe toți cei din obște cu o iubire protectoare și cu o mare grijă pentru sufletele noastre.

Maica Domnului, pentru care avea o dragoste nemărginită, l-a luat la cele veșnice chiar în ajunul praznicului de a ei Adormire, pe 14 august 2003.

O altă figură remarcabilă a fost părintele Gherasim. Era un om firav la trup, dar energic și, deși absolvise două facultăți, Dreptul și Teologia, atunci când i s-a propus hirotonia, din smerenie a refuzat, rămânând la treapta de monah și ipodiacon. Chiar a amenințat cu plecarea din mănăstire dacă se mai insistă asupra hirotoniei sale.

La slujbe nu stătea pe scaun decât la mare nevoie, atunci când era foarte slăbit, și făcea zeci de metanii, chiar dacă era mult îna­intat în vârstă. Avea o smerenie aparte, niciodată nu purta haine noi și în privința postului, miercurea și vinerea nu mânca nimic până în ziua următoare. De altfel, părintele mânca foarte puțin, neatingându-se de vin sau de pește.

Fiind plin de dragoste duhovnicească, mai ales pentru frații de călugărie nou-veniți, ne numea deseori „îngeri în trup”. Părintele Gherasim îl iubea mult pe Sfântul Calinic de la Cernica, iar în anul 2004, de Învierea Domnului, care a coincis cu sărbătoarea sfântului, a dorit să meargă să se închine la moaștele acestuia.

Fiind foarte slăbit din cauza postului aspru pe care îl ținea de obicei în Săptămâna Patimilor, post negru putem spune, deoarece nu mânca absolut nimic și nici măcar apă nu voia să bea, după ce s-a închinat moaștelor, a intrat în biserică să sărute și sfintele icoane. Simțindu-se rău, l-am însoțit afară pentru o gură de aer proaspăt, dar pierzându-și puterile a plecat la ceruri chiar în dreptul raclei cu moaștele Sfântului Calinic.

Putem spune cu adevărat că mănăstirea noastră a avut trei părinți cu o viață plină de sfințenie, care acum se roagă în cer către Domnul pentru noi toți. Meritul lor cel mai de preț a fost că au știut să formeze suflete pentru cer. Anul acesta, Mănăstirea „Sfântul Nicolae”-Sitaru împlinește 397 de ani.