Andrei Şaguna, reprezentant al românilor

Activitatea diplomatică a arhiereului Andrei Şaguna face parte integrantă din istoria Transilvaniei şi a Europei. Punct nodal în existenţa istorică a românilor din Transilvania, lucrarea sa reprezintă acel "precedent" - idee în funcţie de care el însuşi şi-a creat strategiile de acţiune - necesar impunerii naţiunii române pe scena geopolitică şi religioasă europeană în secolul al XX-lea.

El reprezintă oficial, înaintea Vienei, a Pestei, a guvernatorilor Transilvaniei, naţiunea română pe care o scoate din postura de masă, dându-i chip, afirmându-i identitatea. Negociază, mediază în numele ei şi reuşeşte să-i obţină drepturi constituţionale, aşadar recunoaştere, atât în plan politic, căci românii sunt recunoscuţi ca naţiune politică şi primesc acces în dietă (1863/4), cât şi în plan bisericesc, prin autonomie şi egalitate confesională şi bisericească, şi desigur prin înfiinţarea Mitropoliei autocefale a Ardealului.

Actul diplomatic pentru naţiunea română din Transilvania este întemeiat de Andrei Şaguna, fără însă a fi instituţionalizat, ca activitate cu caracter stabil. Acţiunea sa diplomatică se aşază pe fundamentele formării sale, ale experienţelor din cei 10 ani petrecuţi la Carloviţ, pe conştiinţa cosmopolită de cetăţean al monarhiei, nu doar al Transilvaniei, pe spiritul său pragmatic, pe înţelegerea lucidă a statutului Transilvaniei, în contextul situaţiei de pe continent şi al stării de lucruri din monarhie. Atitudinea sa moderată, lucidă şi lipsită de idealisme - şi poate de aceea atât de mult criticată de contemporanii săi, înrobiţi adesea ideii de naţionalitate - rămânea singura eficientă.

Context diplomatic

Datorită aspectului mozaicat, în monarhia habsburgică existau mai multe tipuri de comportament diplomatic: High Diplomacy, practicată de Curtea de la Viena, diplomaţia intermediară, practicată de Ungaria, şi Low Diplomacy, pentru celelalte naţiuni. Diplomaţia practicată de structura de conducere a Principatului Transilvaniei, confederaţie de naţiuni politice, din secolul al XVI-lea, nu-i implica pe români. Excluşi din natio nobilium convertită în natio hungarica (cf. P. Brusanovski), românii se aflau într-un anonimat politic şi civic.

Primele misiuni diplomatice şaguniene

Primele misiuni diplomatice, oficiale, pe care Andrei Şaguna le asumă în numele naţiunii române, cu acordul Guvernului Transilvaniei, sunt la Viena şi Pesta, în perioada "liberală" (1848-1849).

Şaguna este acreditat la Viena, în fruntea unei delegaţii de 30 de membri, cu misiunea de a reprezenta adunarea de la Blaj, în faţa Curţii vieneze.

Din dorinţa de a împiedica sancţionarea de către împărat, a unirii Transilvaniei cu Ungaria, delegaţia, fără arhiereul Şaguna, care depunea la Cluj jurământul de fidelitate, prezintă la Innsbruck, în 30 mai, împăratului Ferdinand, cele Şaisprezece Puncte - programul politic al revoluţiei române - sub forma unei petiţii. Misiunea lor însă a reprezentat un eşec (cf. Keith Hitchins).

În fruntea unui "grup select" (cf. Keith Hitchins), Andrei Şaguna, sosit între timp, obţine o audienţă la Innsbruck, pe 23 iunie 1848. Împăratul, binevoitor faţă de petiţia lor, le sugera să negocieze direct cu guvernul maghiar. Diplomatul Şaguna cu siguranţă înţelegea comportamentul duplicitar al Curţii, căci acţiunile sale vădesc încercarea hotărâtă de a răzbate în contextul dat.

Misiune diplomatică la Pesta

Următorul pas este misiunea diplomatică la Pesta. Dacă în iunie 1848 Şaguna avuse o întâlnire cu Palatinul Ungariei, în luna următoare el rămânea la Pesta, împreună cu alţi cinci deputaţi, în scopul negocierilor cu maghiarii, în cadrul Comisiei regnicolare din care făcea parte. Acolo a participat şi la câteva şedinţe ale parlamentului, convocat pe la începutul lunii iulie, conform Constituţiei maghiare din aprilie 1848 (cf. I. Lupaş).

La Pesta, Şaguna stabileşte relaţii cu personalităţi maghiare dintre cele mai importante. Istoricul K. Hitchins apreciază că "a făcut un efort special" pentru a avea un raport prietenesc cu conducătorii unguri, "în special cu Széchenyi, cu care a avut câteva întruniri private şi care l-a invitat la ceremonia dedicată terminării vestitului pod de lanţuri de peste Dunăre". Primul ministru Batthyány exprima simpatie pentru cauza românească. József Eötvös, ministru al educaţiei şi prieten din vremea studiilor universitare, "îl consulta (pe Şaguna, n.n.) în privinţa proiectelor corespunzătoare, înainte să fie înaintate dietei", iar ministrul de interne Bertalan Szemere era şi el un membru influent, susţinător al românilor. Şaguna l-a vizitat inclusiv pe Kossuth, care mai târziu îi va purta o duşmănie veşnică.

Legi speciale pentru români

Comisia pentru unire şi-a început lucrările pe 16 iulie 1848. Membrii ei erau în majoritate maghiari. După trei săptămâni de şedinţe, s-a dezbătut problema naţională. Majoritatea maghiară propunea pe 7 august să nu mai fie adoptată o legislaţie suplimentară pentru satisfacerea cererilor româneşti, deoarece Constituţia maghiară din aprilie şi actul unirii în sine asigurau drepturi civile şi egalitate pentru toţi cetăţenii, abolind vechiul sistem. Într-o luare de cuvânt, Şaguna a susţinut că românii doresc legi speciale care să le garanteze naţionalitatea, independenţa celor două Biserici şi folosirea limbii române în viaţa politică şi culturală. Ca urmare, comisia a hotărât studierea chestiunii mai îndeaproape. Delegaţii români au prezentat ministrului-prezident un proiect de lege "pentru asigurarea drepturilor cetăţeneşti ale naţiunii române, pe baza egalităţii". La 27 septembrie, proiectul a fost aprobat. Legea recunoştea naţionalitaea română şi autonomia Bisericilor Ortodoxă şi Unită, îngăduia folosirea liberă a limbii române în treburile săteşti, în Biserică, în şcolile elementare şi secundare şi prevedea numirea românilor în funcţii publice în proporţie cu numărul lor" (cf. K. Hitchins).