Anul acesta este de mulţi celebrat ca „anul Darwin“, de la a cărui naştere se împlinesc 200 de ani. Celebrul naturalist englez, prin teoria sa privind evoluţia speciilor, teorie care încerca să explice apariţia vieţii prin hazard şi simplă trecere de la simplu la complex, elimina din ipotezele lui existenţa unui Creator al lumii. În contrapondere, o altă teorie, creaţionistă, nici ea nu reuşea să explice complexitatea creaţiei. Unde este adevărul? Un profesor de biologie, doamna Mariana Bozdoc, şi un profesor universitar de teologie, părintele Dumitru Popescu, ne lămuresc mai jos problema evoluţiei speciilor şi inconvenientele teoriei darwiniste.
Opera lui Darwin e marcată de câteva idei fundamentale: convingerea că viaţa provine din materie anorganică, moartă; viaţa evoluează, transformându-se, luând diferite forme; sensul evoluţiei este de la simplu la complex. Darwin a observat că plantele şi animalele duc o luptă crâncenă pentru a trăi, atât între ele, cât şi cu natura potrivnică. Cruzimea vieţii l-a făcut să nege existenţa unui Creator, considerând că viaţa însăşi determină schimbările din natură. „Nu am intenţia să scriu ca un ateu... Nu mă pot convinge pe mine însumi că Dumnezeu generos şi omnipotent a creat într-adins Ichneumonidul cu intenţie expresă ca el să se hrănească cu omida vie, sau că pisica trebuie să se distreze cu şoarecele“, mărturisea Darwin. După părerea lui, nu există specii create de la bun început de Creator, ci totul evoluează, pe baza mutaţiilor din organism.
Selecţia naturală, elementul fundamental de decizie al existenţei lumii după Darwin
Tot Darwin enunţă principiul conform căruia o specie nou-apărută va extermina specia din care a provenit. Copiii îşi ucid părinţii: „Descendenţii perfecţionaţi şi modificaţi ai unei specii vor cauza, în general, exterminarea speciei parentale“. „Principiul determinismului emis tot de Darwin explică toate fenomenele naturale prin cauze naturale pure. Atât în concepţia darwinistă, cât şi în cea modernă, selecţia naturală este elementul de decizie care stabileşte valoarea adaptativă a mutaţiilor şi recombinărilor, generalizându-le pe cele favorabile (care conferă indivizilor purtători avantaje în lupta pentru existenţă) şi eliminându-le pe cele nefavorabile. Aşadar, principalele cauze ale evoluţiei biologice sunt mutaţiile şi selecţia naturală, aceasta reflectându-se în transformarea evolutivă divergentă şi totodată adaptativă a speciei“, spune prof. de biologie Mariana Bozdoc.
Naturalistul englez Alfred Russel Wallace a dedus, independent de Darwin, acţiunea selecţiei naturale, însă a evitat să o aplice în cazul unor aspecte ale naturii pe care le considera un apanaj exclusiv al omului, considerându-i pe oameni prea inteligenţi si rafinaţi pentru a putea fi produsul unei simple selecţii naturale. Cu toate convingerile sale, Darwin dedică un întreg capitol existenţei unor organe extrem de perfecţionate şi extrem de complicate, menţionând: „Mărturisesc deschis că pare cu totul absurdă presupunerea că ochiul, cu toate inimitabilele lui dispozitive pentru acomodarea focarului la diferite distanţe,... s-ar fi putut forma prin selecţie naturală“. În prezent i se reproşează lui Darwin nelămurirea principiului său de bază, supravieţuirea celor mai adaptaţi: cine supravieţuieşte? Cel mai adaptat; dar cine este cel mai adaptat? Cel care supravieţuieşte... Acest lucru reprezintă o problemă de logică, fiind o tautologie.
„Nimeni nu a reuşit să producă o nouă specie prin acumulare de mutaţii“
Mulţi oameni de ştiinţă, specializaţi în domeniul geneticii, nu acceptă faptul că mutaţiile pot explica teoria evoluţiei. Cercetările au scos în evidenţă faptul că organismele vii posedă mecanisme celulare de eliminare a mutaţiilor. Profesorul Goldschmidt, un evoluţionist de la Universitatea din California, observând mutaţiile la musculiţa de oţet, ajunge la concluzia că acestea sunt atât de infime, încât, chiar dacă o mie de mutaţii s-ar fi combinat la un singur individ, tot nu ar fi apărut o nouă specie. Concluzia lui: „Reţineţi, nimeni nu a reuşit niciodată să producă nici măcar o singură nouă specie prin acumulare de mutaţii“. Iar Julian Huxley declara: „O proporţie de mutaţii favorabile de una la mie nu este mare, dar probabil că este generoasă, de vreme ce atât de multe mutaţii sunt mortale, împiedicând organismul să mai trăiască, şi marea majoritate a celorlalte provoacă dezordine în funcţionarea maşinăriei“. De asemenea, Revista „Scientific American“ arată cum „viaţa oricărui organism şi continuitatea sa din generaţie în generaţie“ sunt conservate „graţie enzimelor care repară încontinuu“ leziunile cauzate materialului genetic.
Alte experimente au fost făcute cu timpul de către crescătorii de păsări şi animale. Aceştia au încercat să transforme continuu speciile, dar au realizat că, „după câteva generaţii, ajungeau la o varietate optimă, dincolo de care nu mai este posibilă nici o altă ameliorare şi că nu s-a format nici o specie nouă“. Darwin însuşi a observat aceste încrucişări efectuate de fermieri şi, deşi încrezător în rezultatele ameliorării speciilor, a concluzionat că „o limită va fi atinsă în cele din urmă“. Revista „Scientific American“ dă un verdict clar: „Porcii rămân porci şi stejarul rămâne stejar, generaţii după generaţii“. Tot ei afirmă şi faptul că „majoritatea mutaţiilor, însă, sunt dăunătoare sau chiar mortale pentru individul în care se exprimă. Astfel de mutaţii pot fi considerate ca introducând o tară sau o povară genetică în fondul comun“.
În ceea ce priveşte dovezile geologice, deşi în muzeele lumii există peste o sută de milioane de fosile, în prezent dovezile arată că, în continuare, se găsesc grupuri de organisme complexe, fără a avea verigi intermediare. Darwin însuşi era nemulţumit de faptul că geologia nu-i oferea nici o dovadă de fosile intermediare: „Geologia nu dezvăluie în mod neîndoielnic vreun asemenea lanţ organic prezentând treceri treptate fine şi aceasta este, poate, cea mai serioasă şi vădită obiecţie adusă teoriei mele“. George Simpson, cel mai cunoscut geolog evoluţionist, a scris: „Absenţa regulată a formelor de tranziţie nu se mărgineşte numai la mamifere, ci este un fenomen universal. Este posibil să afirmăm că astfel de tranziţii nu sunt înregistrate deoarece ele nici nu au existat“. Cele zece fosile ale cunoscutei Archaeopteryx, pasărea-reptilă descoperită pe teritoriul Germaniei în 1861, la doi ani după ce Darwin a publicat „Originea speciilor“, au fost găsite împreună cu cele ale altor păsări.
„Angajament... faţă de materialism“
„Paleontologii mărturisesc că fosilele indică o situaţie neprevăzută de modelul evoluţionist: fosilele apar brusc, în mod exploziv, exact lucrul de care se temea Darwin. Deci teza strămoşilor comuni presupune nu numai existenţa acestor strămoşi pe Pământ, ci şi existenţa unor şiruri foarte lungi de descendenţă treptată ce legau pe vechii strămoşi de prezumptivii lor urmaşi moderni. Versiunea lui Darwin despre modul în care a decurs evoluţia noastră a dominat antropologia până acum câţiva ani, când s-a dovedit a fi eronată. Există nenumărate probleme ale istoriei omenirii cărora nu li s-au dat răspunsuri definitive: Care este forma precisă a arborelui genealogic actual? Care a fost cauza creşterii dramatice a dimensiunilor cerebrale din timpul preistoriei umane? Pentru a stabili continuitatea cerută de teorie se invocă argumente istorice, cu toate că dovezile istorice sunt lipsă“, adaugă prof. Mariana Bozdoc.
În felul acesta se construiesc acele turnuri de ipoteze bazate pe ipoteze, în care faptul şi ficţiunea se amestecă într-o confuzie de nedescâlcit. Geneticianul Richard Lewontin afirma: „Noi ţinem parte ştiinţei, în ciuda absurdităţii evidente a unora dintre explicaţiile ei, în ciuda eşecului său de a împlini multe din extravagantele sale făgăduinţe de sănătate şi viaţă... fiindcă ne-am luat un angajament... faţă de materialism“.
Astfel stau lucrurile astăzi, la 150 de ani de la naşterea celei mai fascinante teorii filosofice despre lume şi viaţă. „Spun teorie filosofică, în virtutea faptului că ştiinţa se împotmoleşte prea des în încercările de a proba ipotezele. Avem alternativă? Oamenii de ştiinţă resping creaţionismul pentru că se prezintă o minune; dar mai fantastic şi mai puţin credibil este povestea apariţiei omului din maimuţă. Respingând creaţionismul, de teama de a nu fi consideraţi neintelectuali, stăm şi privim stupefiaţi la naşterea de copii de către cupluri în vârstă, aprinderea focului în noaptea Învierii la Ierusalim fără existenţa prealabilă a vreunei surse sau vindecări miraculoase ale unor bolnavi «fără şanse». În contextul realităţilor secolului al XXI-lea, când tehnologia oferă spectaculosul, sunt tot mai puţini elevii care se dovedesc a fi interesaţi de aspectele creaţionismului sau ale evoluţionismului“.
Creaţionism versus evoluţionism
Creaţionismul şi evoluţionismul sunt două teorii care constituie o replică la referatul biblic despre crearea lumii. Pe de o parte, creaţionismul spune că lumea ar fi fost creată în mod perfect de Dumnezeu, potrivit Scripturii, dar din cauza păcatului omenesc, creaţia văzută a luat-o pe panta degradării progresive, care culminează cu catastrofa finală. În sens contrar, evoluţionismul porneşte de la premiza unei lumi existente prin ea însăşi, care a evoluat şi s-a dezvoltat pe trepte mereu superioare, care culminează cu apariţia omului. După cum este cunoscut, Theillard de Chardin a căutat să integreze evoluţionismul în teologia creştină, dar strădaniile lui n-au găsit ecoul cuvenit în rândul superiorilor săi.
Aceste teorii se deosebesc fundamental între ele, fiindcă în timp ce creaţionismul se prevalează de Biblie şi consideră lumea drept operă a lui Dumnezeu şi conferă chipului lui Dumnezeu din om o dimensiune pur mintală, evoluţionismul consideră că natura lumii există prin ea însăşi, iar omul rămâne o fiinţă pur naturală, închisă în imanenţa lumii văzute. Cu toate acestea, ambele teorii pornesc de la autonomia lumii naturale care se mişcă în raport cu lumea supranaturală a lui Dumnzeu, care rămâne nemişcată. Cât priveşte destinul lumii, acesta este interpretat diferit. În timp ce pentru creaţionism acest destin rămâne catastrofal, pentru evoluţionism apare plin de optimism.
Creaţionismul nu corespunde deplin referatului privind facerea lumii
Creaţionismul recunoaşte, în adevăr, că lumea a fost creată de Dumnezeu, dar infirmă Scriptura atunci când interpretează mişcarea ei în timp şi ere geologice drept o cădere din starea de perfecţiune originală. Din cauza mişcării, creaţia ar fi părăsit starea ei de perfecţie originală. Creaţionismul opune astfel mişcarea lumii cu nemişcarea lui Dumnezeu, uitând că Dumnezeu rămâne nemişcat după fiinţa Sa, dar Se mişcă ca Persoană iubitoare. Teologia răsăriteană consideră că păcatul a avut consecinţe grave asupra omului şi creaţiei, fiindcă a alterat sau întunecat chipul lui Dumnezeu din om, după cum a afectat şi relaţia omului cu natura, dar n-a desfiinţat chipul ca atare. Păcatul ţine de voinţa omului, iar existenţa lui accidentală n-a rămas fără urmări grave, dar n-a putut eradica chipul lui Dumnezeu din fiinţa omului şi nici ordinea raţională a creaţiei. Ambele sunt înscrise ontologic,de Creator în fiinţa omului şi a creaţiei şi nimeni nu le poate anula. Altfel, ar însemna că diavolul este mai puternic decât Dumnezeu. „Cât priveşte evoluţionismul, acesta consideră că lumea există prin sine şi poate evolua la nesfârşit, în chip autonom. Această teorie nu admite existenţa sau influenţa vreunui agent extern în procesul de devenire al lumii, fiindcă lumea se orientează ea însăşi către un scop nedefinit. Dar cu toate că se prevalează de caracterului lui ştiinţific ori raţional, evoluţionismul face abstracţie de Raţiunea supremă şi invocă existenţa unor factori iraţionali, ca hazardul şi întâmplarea, ca să explice devenirea lumii în timp“, subliniază părintele profesor Dumitru Popescu. Respectăm punctul de vedere evoluţionist, dar acesta rămâne prizonierul unei concepţii biologice orizontale a lumii naturale şi uită de dimensiunea verticală a spiritualităţii, care înalţă pe om la Dumnezeu, ca să fie după chipul Creatorului.
Nu este nici o îndoială că atât creaţionismul, cât şi evoluţionismul sunt teorii care păstrează în cuprinsul lor ecouri îndepărtate ale referatului biblic asupra creaţiei. Cu toate acestea, rămâne tributar conceptului de autonomie a lumii naturale pusă în circulaţie de unul dintre marii teologi şi părinţi apuseni, Fericitul Augustin. Trecând cu vederea peste prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu în creaţie, s-a distanţat de dascălul său, Ambrozie, arhiepiscop de Milan, şi a început să vorbească despre aşa-zisele „raţiuni seminale“ care provin de la Dumnezeu, dar care funcţionează independent de Creatorul lor. Un mare teolog catholic, Yves Congar, a dat publicităţii o lucrare voluminoasă şi documentată, intitulată: „LâEglise de saint Augustin a lâepoque moderne“, care scoate în evidenţă faptul că istoria creştinismului apusean rămâne profund marcată de gândirea augustiniană, care a izolat pe Dumnezeu în transcendent. Există teologi apuseni care l-au transformat pe Fericitul Augustin într-un precursor al evoluţionismului.
Evoluţionismul ignoră existenţa chipului lui Dumnezeu din om
Conceptul de autonomie al lumii naturale a avut consecinţe importante în câmpul gândirii creştine. Din această cauză, Dumnezeu nu mai este înţeles ca Persoană vie şi dinamică, Care coboară la om plin de iubire, ca să-l ridice la asemănare cu Ziditorul lui, ci ca „Fiinţă nemişcată“, care priveşte cu condescendenţă către om din înaltul transcendenţei divine şi aşteaptă ca acesta să se ridice la El. Acest mod de gândire, care porneşte antropocentrist, de jos în sus, în sensul filosofiei antice, de la om la Dumnezeu, a devenit dominant în teologia şi filosofia creştină contemporană. Lucrările ştiinţifice ale lui Darwin fac abstracţie de Dumnezeu, în spiritul vremii. Se pare că, numai spre sfârşitul vieţii, acesta s-ar fi împăcat cu Dumnezeu. „Cu toată importanţa pe care au dobândit-o în decursul vremii, creaţionismul şi evoluţionismul rămân teorii care nu pot explica lucruri importante. Creaţionismul nu poate explica modul în care lumea zidită de Dumnezeu în mod perfect a decăzut din starea ei originală, atunci când existenţa unei perfecţiuni originale exclude din principiu posibilitatea oricărei degradări ulterioare. La rândul său, evoluţionismul ignoră existenţa chipului lui Dumnezeu din om, ca să poată elimina astfel prăpastia care separă pe om de restul fiinţelor necuvântătoare“, explică părintele profesor Dumitru Popescu. Defectul constă în faptul că ambele teorii fac abstracţie de prezenţa lui Dumnezeu în creaţie, fiindcă Creatorul a fost transformat într-o Fiinţă nemişcată, Care rămâne total exterioară lumii naturale.
Pasionat din copilărie de pietre, scoici, insecte şi plante
Al cincilea copil al familiei Darwin, Charles, s-a născut în vestul Angliei, în Shrewsbury, un oraş din ţinutul Shropshire, la data de 12 februarie 1809. Trăsătura definitorie a nepotului lui Erasmus Darwin, medic, filosof, poet şi inventator, era pasiunea de a aduna pietre, scoici, monede, insecte şi plante. În 1825, tatăl său îl înscrie la Facultatea de medicină din Edinburgh, dar se pare că nu era cea mai potrivită alegere pentru el, deoarece nu-i plăceau disecţiile, nu putea asista la operaţii şi detesta cursurile de anatomie. Împrietenindu-se cu studenţi naturalişti, urmează cu mare plăcere cursuri de geologie şi zoologie. Apoi, în 1827, părintele său îl transferă la Christ College, facultate cu profil teologic din Cambridge, unde mai târziu a declarat că şi-a irosit timpul. După absolvirea facultăţii, în 1831, i se oferă un post de naturalist într-o expediţie în jurul lumii, pe nava Beagle, alături de botanistul John Henslow, cu care studiase în anii precedenţi. Darwin a profitat de această ocazie pentru a asimila un bogat material pentru cercetările sale ulterioare şi a alcătui colecţii de floră si faună. După întoarcerea din expediţie (1836), Darwin a început să schiţeze rezultatul teoretic al observaţiilor făcute pe perioada celor 5 ani ai expediţiei. În 1838 a elaborat conceptul selecţiei naturale, dând publicităţii trei lucrări ştiinţifice, rezultat al observaţiilor făcute asupra recifurilor de corali, a insulelor vulcanice şi a altor forme geologice. La şase ani de la călătoria iniţiatică, în 1842, se mută împreună cu soţia sa, Emma, în satul Downe. Familist convins, a lucrat în Down House 40 de ani, unde a scris cele mai importante lucrări ale sale. Decedat la 19 aprilie 1882, a fost înmormântat în Westminster Abbey, nu departe de locul unde odihneşte Isaac Newton.
