În seara zilei de 1 iulie 1969, în apartamentul său din Bucureşti, trecea la cele veşnice, după o scurtă, dar grea suferinţă, arhitectul Dimitrie Ionescu-Berechet, arhitect-şef al Patriarhiei Române timp de mai bine de trei decenii (1930-1963). Transmiţând familiei condoleanţele sale, vrednicul de pomenire patriarh Justinian sublinia faptul că activitatea îndelungată a arhitectului Berechet ca „arhitect-şef al Arhiepiscopiei Bucureştilor şi al Patriarhiei Române, în care a dovedit rară competenţă, ales gust artistic şi cald ataşament faţă de Biserica Ortodoxă Română, i-a atras întreaga preţuire şi afecţiune a ierarhilor şi slujitorilor Bisericii noastre“.
Majoritatea lucrărilor de arhitectură executate în Biserica Ortodoxă Română între 1930 şi 1969 poartă direct sau indirect amprenta lui Dimitrie Ionescu-Berechet. Portofoliul său conţine peste 400 de proiecte şi impresionează prin diversitate, calitate şi cantitate.
A proiectat peste 100 de biserici noi, dintre care pomenim doar câteva: Biserica şi Căminul românesc de la Ierusalim, bisericile Parcul Domeniilor (Caşin) şi „Sfânta Vineri“ Nouă (Titulescu) din Bucureşti, catedrala din Hunedoara ori bisericile mănăstirilor Maglavit, Vladimireşti şi Ciorogârla. Ca membru activ în Direcţia Monumentelor Istorice, a lucrat la restaurarea şi amenajarea a numeroase biserici şi incinte mănăstireşti cu valoare de monument istoric, precum Schitul Maicilor din Bucureşti, mănăstirile Plumbuita, Văcăreşti, Hurezi, Cernica, Căldăruşani, Dealu, Sinaia, Viforâta, Bistriţa-Neamţ şi Negru-Vodă (Câmpulung-Muscel). A executat lucrări de amenajare la Reşedinţa patriarhală din Bucureşti şi a proiectat-o pe cea din Dragoslavele, la care se adaugă numeroase case de odihnă ale preoţilor (Techirghiol, Durău, Cheia etc.), sedii de protoierii, case parohiale, clopotniţe şi chiar pisanii.
Un aspect important al creaţiei arhitectului Berechet îl constituie proiectele sale de sculptură şi feronerie bisericească. Pot fi citate aici câteva veritabile capodopere ale artei bisericeşti contemporane, precum: tâmplele bisericilor „Sfântul Elefterie“ şi Parcul Domeniilor din Bucureşti, cea a paraclisului Mănăstirii Antim sau a Mănăstirii Dealu; mobilierul Reşedinţei patriarhale din Bucureşti, al Bibliotecii Sf. Sinod de la Mănăstirea Antim, al catedralelor din Bucureşti şi Iaşi; baldachinul Sf. Calinic de la Cernica; lespedea funerară a Sf. Mitropolit Grigorie Dascălul de la Mănăstirea Căldăruşani; candelabrul catedralei din Cluj. La toate acestea se adaugă numeroase troiţe, monumente funerare ori modele decorative pentru odăjdii, candele, ferecături de Evangheliare, vase sfinte şi calendare bisericeşti. În calitatea sa de membru fondator al Comisiei de Pictură Bisericească a Patriarhiei Române, a fost cooptat în numeroase recepţii şi examene de pictură bisericească.
Arhitectul Berechet a fost extrem de activ şi în domeniul arhitecturii civile, proiectând numeroase edificii publice (Primăria din Câmpulung-Muscel, Mausoleul de la Mateiaş, Teatrul din Bacău, Liceul de fete şi Şcoala nr. 1 din Câmpulung-Muscel etc.) şi locuinţe particulare (hoteluri, blocuri, vile sau case). Numai în oraşul său natal, Câmpulung-Muscel, de care l-a legat o dragoste profundă, Dimitrie Ionescu-Berechet a proiectat un număr de circa 80 de lucrări.
Prolifica şi valoroasa sa activitate a fost recunoscută încă din timpul vieţii, printr-o serie de distincţii şi decoraţii acordate: premiul Salonului oficial de arhitectură din 1928, Ordinul Sf. Mormânt Ortodox primit de la patriarhul Damian al Ierusalimului în 1930, Meritul cultural pentru culte (1941) şi Coroana României în grad de ofiţer (1947). Chiar şi în 1957 Statul Român i-a recunoscut meritele incontestabile, acordându-i o pensie personală de merit, distincţie de care se bucurau doar câţiva arhitecţi români de mare prestigiu.
„Nu am făcut din serviciul meu un simplu oficiu salarial, afirma el însuşi, ci prin priceperea şi râvna mea, am căutat să fac din el un loc de slujire a Domnului şi a aşezării Sale“. Arhitectul Berechet a fost un om al Bisericii în sensul deplin al cuvântului, nu doar prin profesia sa, ci şi prin aşezarea sa interioară. Arhitectul de mare talent, profesionistul desăvârşit, a fost dublat de un mare caracter, de omul credincios, smerit şi elegant, care avea mereu câte o vorbă bună pentru semenii săi. Şi despre care toţi cei ce l-au cunoscut de-a lungul vremii nu aveau decât cuvinte de laudă şi de admiraţie. Înţelegem mai bine dragostea arhitectului Berechet faţă de Dumnezeu şi Biserica Sa, dacă avem în vedere faptul că el provenea dintr-o familie evlavioasă din Câmpulung-Muscel, având în ascendenţa sa o seamă de slujitori ai altarului şi ctitori de biserici. De la bunicul său patern, „zugravul Ion Gârniţă“, un pictor bisericesc activ în Câmpulung şi judeţul Muscel în prima jumătate a sec. al XIX-lea, a moştenit arhitectul Berechet talentul său artistic, valorificat într-un mod magistral pe tărâmul arhitecturii bisericeşti.
De la adormirea sa, au trecut aproape patru decenii şi jumătate. Pecetea talentului său creator a rămas însă întipărită în piatră, iar memoria sufletului său nobil înscrisă în conştiinţele celor ce l-au cunoscut. Pentru ca această memorie să nu se piardă, pentru ca numele şi opera sa să fie cunoscute şi în viitor, urmaşii săi au înfiinţat o asociaţie intitulată chiar „Arhitect Dimitrie Ionescu-Berechet“, ce-şi propune să deruleze în principal o serie de proiecte în domeniul arhitecturii bisericeşti şi civile, menite să popularizeze biografia şi creaţia acestui devotat şi talentat slujitor al Bisericii şi al ţării noastre.
