Acum un secol, un fiu de ţărani dintr-un sat neînsemnat din Hunedoara, Binţinţi, îşi construia propriul avion cu care avea să uimească lumea întreagă. Numele lui era Aurel Vlaicu (1882-1913) şi el este cel care l-a învins pe Roland Garros, celebrul pilot francez, în concursurile de aviaţie. Occidentalul recunoştea valoarea şi geniul acestui român, asul mondial al aterizărilor la punct fix şi al piruetelor cu care-şi încânta asistenţa de câte ori urca la bordul aparatului său, pe care occidentalul îl poreclise „musca nebună”.
Încă de când era elev la liceu, în Orăştie, Aurel Vlaicu, văzând un zmeu legănându-se în bătaia vântului, i-a spus colegului şi prietenului său Adam Lula: „Măi, Dame, vezi tu balaurul acela de hârtie cu care se joacă acolo copiii? Acela îi maşina de zburat, numai că în locul aţei trebuie să fie un motor care să-l tragă după el, apoi o cârmă. Eu trebuie să fac acea maşină de zburat!”
Vlaicu a studiat mai întâi în ţară, iar mai apoi s-a înscris la Universitatea din Budapesta. De acolo a plecat după două semestre, fiindcă cercetarea ştiinţifică de la unguri în domeniul aerodinamicii şi mecanicii nu-l mulţumea. Aşa că s-a înscris la Politehnica din München pe care a absolvit-o cu succes. Vlaicu era preocupat de lucruri înalte. Voia să realizeze un motor care să aibă randament de 100%, adică unul cu pierderi 0. Formula randamentului este η= L mecanic util/L mecanic consumat. Datorită principiului conservării tuturor formelor de energie randamentul este întotdeauna un număr subunitar, doar ideal putând lua valoarea 1 (100%). Un motor cu randament de peste 50% este şi astăzi un dispozitiv competitiv din punctul de vedere al eficienţei.
Vlaicu şi-a dat repede seama că un perpetuum mobile e imposibil de realizat de mâna omenească. „De perpetuum mobile m-am lăsat. Nu se poate. E o prostie. M-am chinuit doi ani de zile cu magneţii. Am făcut o sumedenie de planuri şi proiecte... Nu merge. Să ştii că m-apuc de o maşină de zburat”, îi spunea Aurel lui Octavian Goga, prietenul său apropiat. Şi s-a ţinut de cuvânt. Deşi nu i-a fost uşor. De ce?
„Nu lăsa să ni-l ia şi pe ăsta ungurii... El a făcut aparatul pentru armata română!”
Pentru mulţi din satul lui, Vlaicu era un mister, un om neînţeles. Atunci când Goga a mers la Binţinţi, l-a întâmpinat un bătrân care i-a spus aşa despre tânărul inventator: „E cam tresărit băiatul ista. Închipuieşte-ţi, vine din ţara nemţească unde era într-o fabrică de automobile un biet plugar din Ardeal... «Am venit şi nu mai plec, până nu dau gata o maşină de zburat.» Tare mi-e teamă pentru el”.
Dar mai erau şi din cei care îl apreciau pe Vlaicu, care vorbeau cu o desăvârşită admiraţie de invenţia lui. Povesteau că, văzându-l zburând, directorul liceului unguresc din Orăştie l-a luat deoparte pe Vlaicu şi i-a propus să-l ducă la Pesta, unde-i va pune totul la dispoziţie pentru studiu. Atunci toţi prietenii lui Vlaicu l-au rugat pe Goga: „Nu lăsa să ni-l ia şi pe ăsta ungurii, să-i schimonosească numele şi să se fălească cu el... Vlaicu nu vrea să-şi deie aparatul altuia, el zice că l-a făcut pentru armata română... Da’ n-are pe nimeni. Iaca noi, da’ cine ne cunoaşte? Du-te cu el la Bucureşti, acolo, cât baţi din palme...”
„Nici Alpii nu mi-i închipuiam mai înalţi ca înălţimea la care mă ridicasem”
Primul zbor pe care Aurel Vlaicu a reuşit să-l întreprindă s-a întâmplat la 17 iunie 1910. Inventatorul şi pilotul român, după numai 4 zile de rulaj pe teren şi încercări, a entuziasmat până la exaltare pe prietenii lui şi publicul care venise la Cotroceni să vadă minunea zborului. La semnul lui Vlaicu, mecanicul său, Ion Ciulu, trage de elicea din spate, motorul porneşte şi după un rulaj de 40 de metri în care avionul câştigă viteza necesară, acesta se ridică şi zboară la o înălţime de 3-4 metri. După ce parcurge 50 de metri prin aer, avionul coboară uşor pe pământ.
Prietenii lui Vlaicu îl îmbrăţişează şi-l felicită, publicul adunat pe câmp aplaudă frenetic. Vlaicu radiază de bucuria succesului despre care tot el scria mai târziu: „Bucuria cea mare am simţit-o când am zburat pentru prima oară la Cotroceni. Nu m-am ridicat atunci mai sus de 4 metri. Cu toate acestea, nici Alpii nu mi-i închipuiam mai înalţi ca înălţimea la care mă ridicasem eu. Fiindcă 4 metri erau atunci pentru mine un record formidabil, un record care-mi consacra maşina. Zburasem. Şi asta era principalul. Mă menţineam singur în aer; făcusem evoluţiuni neşovăielnice. Publicul care era de faţă m-a aplaudat cu entuziasm, iar eu, după ce am coborât, eram ca şi beat de bucuria fără margini a izbândei”.
La concursul internaţional de aviaţie desfăşurat în Austria la Aspern în vara anului 1912 au luat parte 42 de concurenţi din 8 ţări: 12 francezi, 7 germani, 3 italieni, un belgian, un persan, 17 austrieci şi un român, Aurel Vlaicu. El a obţinut premiul I la o probă şi locul II la aterizare la punct fix. Cel căruia i s-a acordat premiul I, aviatorul francez Roland Garros, a declarat: „Juriul mi-a recunoscut o prioritate de câţiva centimetri. Dar nu a avut dreptate. Cu avionul pe care-l avea Vlaicu, trebuia să fiu considerat de departe învins. Dar justiţia nu aparţine acestei lumi, iar cei modeşti sunt întotdeauna sacrificaţi”.
Acelaşi mare aviator, privind după terminarea concursului zborul şi virajele unice cu care Vlaicu delecta publicul, a exclamat admirativ: „C’est une mouche folle!”
Ultimul zbor
Accidentul pe care Vlaicu l-a suferit la Băneşti nu s-a datorat curenţilor puternici de aer de deasupra munţilor, ci, după ipoteza cea mai probabilă, unui atac de cord pe care l-a avut în aer şi care l-a determinat să revină de la Câmpina la Băneşti. Nefiind într-o stare fizică bună, pilotul s-a prăbuşit prin pierdere de viteză în timp ce venea la aterizare de la aproximativ 20 de metri. Altfel nici nu s-ar putea explica cum asul aterizărilor la punct fix de la Aspern nu a putut ateriza pe terenul plat de lângă şoseaua pe care ştia că era urmărit cu automobilul de prietenii săi, care ar fi putut eventual să-l ajute. 13 septembrie 1913, Bucureşti-Băneşti a constituit ultimul zbor efectuat de Vlaicu.
Vlaicu ar fi putut, ca atâţia alţi ardeleni, feciori de ţărani de dincolo, ajuns la Bucureşti, să se asimileze şi el mulţimii. Dar n-a făcut-o. „El a înţeles ca orice om cuminte că viaţa e a noastră, dar nu pentru noi. Că avem dreptul la ea numai pentru a fi utili, la cât mai mulţi, cât mai mult. Vlaicu a vrut să zboare, a învăţat să zboare, a zburat. Aceasta a fost viaţa lui. A trăit pentru zbor, din zbor a murit. Şi căderea lui de sus în ţărâna pe care toţi murim şi în care ne înmormântăm toţi, deşi nu iese aceeaşi lumină din toate mormintele, a fost oarecum o datorie, o ultimă şi tragică datorie, încununând cariera eroului”, afirma Nicolae Iorga într-o conferinţă la Câmpina la un an după dispariţia pilotului român.
Vlaicu a ajuns la Bucureşti. Cu ce piedici, ştie oricine, nu alergând spre glorie pe drumul larg, semănat cu flori, frecventat de mulţimea celor dibaci, ci pe drumul scurt şi greu al celor tari, făcând fiecare pas numai după ce cu mâini însângerate înlăturase încă o piatră de indiferenţă, de invidie şi de ură. A ajuns, dar lumea care privea descoperirea lui ca o „prestaţie”, persoana lui ca o curiozitate, ştiinţa lui nouă de a zbura ca un sport, lumea, care şi la alţii vine numai pe urmele faimei, pentru ca să aibă o „idee”, să vadă ceva „extraordinar”, să capete o „expresie”, lumea aceasta multă, puternică, isteaţă, mândră, frumoasă nu l-a cucerit. Era într-însa ceva care trebuia să-l respingă pe tăcutul ţăran dintr-o bucată, el nu se potrivea cu aceşti oameni de faţadă, cu această lume zăpăcită.
Vlaicu putea să rămână în Franţa, Austria, Germania sau Anglia, unde toţi îl îmbiau să construiască avioane pentru ei. „Sunt atâţia dintre noi care au un gând mare, la capătul tuturor celorlalte visuri ale ambiţiei, să se aşeze aiurea, în «ţările de cultură», între «oameni civilizaţi», în centre unde au «un mediu» şi găsesc o «inspiraţie». Desigur, noi, românii, urmaşii străjerilor ucişi în apărarea zidului contra barbariei năvălitoare, n-am crescut aici în cântece de vioară înaintea isprăvilor artei asigurate în mijlocul păcii. Dar tocmai de aici apare marea datorie pentru oricine se naşte pe acest pământ, între aceşti oameni, să nu-i lase niciodată, tocmai fiindcă au aşa de mult nevoie de ajutorul devotat al tuturor talentelor şi energiilor. De peste tot pe unde a uimit pe străini, Vlaicu a plecat. Era aşa de mult legat de ai lui, de ale lui, de ale noastre, încât el rămâne o icoană însăşi pentru unitatea românească prin viaţa sa. Vlaicu a vrut să-şi supună munţii. Să desfiinţeze prin zborul lui graniţa de piatră care-i despărţea pe fraţi. Şi, beat de bucurie la vederea celor dintâi înălţimi cucerite, a căzut. În 1913 el a vrut să arate că ceasul avântului sosise. Urma să bată ceasul biruinţei”, amintea Nicolae Iorga la un an de la moartea lui Vlaicu. Iar acela a sunat la 1 decembrie 1918.
