Biserica dominantă în statul român național unitar

Odată adoptată și intrată în vigoare la 29 martie 1923, Constitu­ția României Mari dezvolta și consolida statutul Bisericii Ortodoxe Române de Biserică dominantă în statul român, unitară structural și autonomă în ocârmuirea treburilor sale. Potrivit noului text constituțional, Regatul României devenea „stat național unitar și indivizibil” (art. 1) în care, la rându-i, Biserica marii majorități a românilor după unificare dobândea o „organizare unitară cu participarea tuturor elementelor ei constitutive, clerici și mireni”, se instituia o singură autoritate sinodală, în timp ce regulile concrete și modalitățile de înfăptuire a lor urmau să fie statornicite printr-o lege specială (art. 22).

Ca reglementare a „celor mai de căpetenie așeză­minte ale statului” și con­form tradițiilor proprii, noua lege fundamentală nu putea să nu se refere și la „cea mai de căpetenie instituție a statului nostru... Biserica sa națională”, precum remarca în cuvântarea sa din Constituantă de la 9 martie 1923 Mitropolitul primat dr. Miron Cristea. Într-adevăr, valorificând moșteni­rea bizantină a „simfoniei” dintre Biserică și Stat și dezvoltarea sa particulară în istoria națională, fondatorii constituționalismului nostru modern au înscris Biserica Ortodoxă printre factorii majori ai procesului de unificare a națiunii în dimensiunea ei spirituală. Relevând o atare perspectivă, generalul Chris­tian Tell (1808-1884) afirma în cadrul dezbaterilor pentru adoptarea Constituției fondatoare din 1866: „Chestiunea ortodoxă în România o privesc ca teză fundamentală a naționalității noastre și iată pentru ce. Dacă n’ar fi fost în aceste două țări religiunea ortodoxă, astăzi n’ar mai fi statul român”. Legătura organică între Stat și Biserica Ortodoxă era percepută astfel ca un dat constitutiv, preconstituțional, al statalității româneşti, care se impunea să fie preluat și recunoscut și în forma sa modernă pe cale constituțională.

În consecință, se recunoștea religia ortodoxă a răsăritului ca religie dominantă și o singură autoritate sinodală care reglementa afacerile spirituale, canonice și disciplinare conform unei legi speciale (art. 21), ale cărei prevederi erau apreciate la 1923 ca „dispozi­țiuni foarte trecătoare și generale”, care nu fuseseră urmate de reglementări dezvoltatoare menite să le precizeze semnificațiile cuvenite și să le facă operabile. Mai ales că legea clerului din 1893 a „făcut Bisericii noastre și foarte mult bine, dar este lipsită de condiția fundamentală a unei dezvoltări normale a Bisericii. Lipsește pe conducătorii Bisericii de aerul atât de necesar sănătății oricărui organism: nu le dă libertatea de acțiu­ne, prea a introdus posibilitatea de amestec al politicianismului în chestiunile interne bisericești, ceea ce i-a făcut și îi face mult rău”. Noile dispoziții constituționale erau chemate, așadar, să îndrepte o atare situație și să ofere condițiile afirmării Bisericii dominante în România Mare.

Unificarea sufletească, mult înainte de cea politică

Proiectul de țară românească întregită, lansat după Primul Război Mondial, în contextul generat de prăbușirea imperiilor europene și nașterea pe ruinele lor a noi state naționale ori întregire a celor existente, presupunea înainte de toate o reașezare a edificiului statal în toate datele sale esențiale, inclusiv în privința libertății cultului, așa încât să exprime noile realități naționale și internațio­nale și să răspundă nevoilor de con­solidare a unității și de asigurare a progresului societății.

Sub ambele perspective - statală și spirituală - caracterul național izvora și se impunea prin realitatea majorității covârșitoare româ­nești și ortodoxe a locuitorilor țării întregite, precum și prin hotărârea lor de a continua calea consolidării unității spre afirmarea deplină a binefacerilor sale.

Biserica Ortodoxă își vedea, la rându-i, marea împlinire națio­nală, fiind dintotdeauna susțină­toa­rea neamului românesc și care, așa cum sublinia un contemporan, făcuse unificarea sufletească cu mult înainte de a se face cea politică împlinită definitiv la 1 decembrie 1918, „căci biserica noastră a dat conștiința românilor din toate părțile că au aceeași credință, se roagă la același Dumnezeu, că există între ei o comunitate foarte strânsă sufletească, de ordinul cel mai intim, neexistând legătură mai trainică decât legătura prin credință”. Prin urmare, ne aflam în deplină continuitate isto­rică, asis­tam la o strânsă evo­luție deopotrivă a neamului, statului și a bisericii sale dominante care ajunseseră la un punct culminant de împlinire a idealului de unificare și unitate naționale.

„O pânză făcută din urzeala națională și bătătură bisericească”

Pentru reprezentanții Bisericii Ortodoxe Române la dezbaterile Constituantei de acum un secol, „unitatea noastră politică și națio­nală, întregirea neamului, este desi­gur cel mai mare și epocal moment din istoria românilor”. Spre consolidarea sa, inclusiv pe cale consti­tuțională, păstrarea tradi­ții­lor na­ționale și bisericești, „teme­lia dezvoltării noastre de până acum ca neam și ca stat”, se im­punea ca un imperativ major, capital chiar. Ele erau concrescute, întrețesute „ca o pânză făcută din urzeala națională și bătătură bisericească”.

Cele două articole ale Constitu­ției din 1923 consacrate problemei cultelor, circumscrise „noilor temelii pe care se va clădi satul român unitar” - nr. 22-23 -, erau considerate „aproape în întregime mulțumitoare pentru Biserică”. Astfel, Biserica Ortodoxă își păstra neștirbite două din drepturile ei ab antiquo „care figurau și în vechea constituție, dar erau amenin­țate”: rolul de dominantă față de celelalte Biserici și participarea în Senatul țării, ca senatori de drept, a mitropoliților și a episcopilor. De asemenea, câștiga două drepturi noi de însemnătate capitală: unificarea Bisericii din Vechiul Regat cu cea din Ardeal, Bucovina și Basarabia și administrarea ei autonomă, sub controlul statului. Toate aceste reglementări consti­tu­­ționale stabileau noul cadru de evoluție a Bisericii dominante în statul român național unitar. Organizarea unitară, urmând întocmai pe cea a statului, era condiția indispensabilă pentru începutul unei noi vieți bisericești naționale. Făcând parte anterior din trupul unor formațiuni statale străine, Bisericile românești din provinciile alipite avuseseră organizări impuse de timp și împrejurări diferite față de Biserica Ortodoxă din țara-mamă. Așa cum se remarca în documentele timpului, fiecare dintre ele avuseseră, desigur, în organizarea lor, câte ceva care era mai bun decât aveau în regat, dar era în aceasta și câte ceva dictat numai de împrejurări, trecător și mai ales nepotrivit cu caracterul spiritual și veșnic al Bisericii lui Hristos. Ceea ce deosebea o Biserică română de alta, ceea ce era vremelnic înceta prin unificare și pozitivul din fiecare urma a fi adunat și concentrat într-o singură organizare, care să se aplice deopotrivă noii Biserici Ortodoxe Române unificate. Noua lege specială de concretizare a principiilor constituțio­nale stabilite urma să prevadă, între altele, și participarea, în mai largă măsură, a elementului laic la treburile bisericești, ceea ce se practicase până atunci numai în Ardeal, potrivit statutului şagunian.

Unificarea Bisericii Ortodoxe din toate ținuturile

Redefinirea raportului dintre Stat și Biserică în cadrul Constitu­ției României Mari din 29 martie 1923 avea loc în condiţiile în care ambii termeni ai ecuației generale se aflau în noi și inedite situații de fapt și de drept, generate în urma desăvârșirii procesului de unificare politică a națiunii române. În fața acestei realități, dacă în litera și spiritul legii fundamentale România devenea „stat național unitar”, în mod corespunzător și Bisericii sale dominante i se cuve­nea dreptul de a fi recunoscută consti­tuțional drept „națională și unitară”.

Consacrarea constituțională a „organizării unitare” a Bisericii Ortodoxe „în tot Regatul României” era con­siderată „un fapt epocal și extraordinar”, grație căreia „se unesc pentru totdeauna cele patru Biserici ale provinciilor ortodoxe române într-o Biserică unitară întărită cu peste 6 milioane de credin­cioși”. Unificarea Bisericii Ortodoxe din toate ținuturile locuite de români a urmat întocmai procesul aferent înfăptuirii unității statale, cu particularitățile inerente organizării sale. Manifestarea autocefaliei a fost strâns legată de constituirea și recunoașterea inter­națională a independenței statului român; ea a fost consacrată în Cons­tituția din 1866 ca o dorință a Divanurilor ad-hoc și recunoscută oficial în 1885 de Patriarhia de la Constantinopol după afirmarea in­terna­țio­nală a independenței de stat (1878). Așa se face că toate marile momente ale afirmării neatârnării și realizării unității așezământului instituțional și-au găsit rezonanțele cuvenite în viața Bisericii naționale dominante.

Începând cu anul 1919 s-a de­clan­șat un amplu proces vizând unificarea regimului juridic al Bisericii Ortodoxe Române care avea să conducă, în final, la adoptarea Legii și a Statutului de organizare din 1925. Astfel, la 23 aprilie 1919, Sinodul episcopal al Mitropoliei Ardealului a hotărât să intre în Sfântul Sinod din București, iar Biserica Ortodoxă din Ardeal, Banat, Crișana și Maramureș „a forma parte integrantă a Bisericii mame din România întregită”.

O lună mai târziu, Consistoriul superior bisericesc începea lucrările pregătitoare în vederea unui asemenea demers; în acest sens, se stabilea o comisie specială, compusă și din reprezentanți ai eparhiilor din provinciile care se alipiseră în 1918 Vechiului Regat, ce a lucrat, la Sinaia, în perioada 12-15 iunie 1919, sub conducerea Mitropolitului Moldovei și Sucevei, Pimen Geor­gescu, care îndeplinea în acea perioadă și funcția de pre­șe­dinte al Sfântului Sinod. Cu aceas­tă ocazie, s-a propus ca la baza viitoarei reorganizări biseri­cești să stea Statutul șagunian, teză însușită de Sfântul Sinod în ședința din 17-30 decembrie 1919, la care au participat toți mitro­po­liții și episcopii eparhioți, precum și arhiereii-vicari din țară. În ziua următoare (18/31 decembrie 1919), Episcopul de Ca­ran­sebeș, dr. Miron Cristea, a fost ales în scaunul de mitropolit primat, iar desemnarea unui transilvănean în suprema demnitate bisericească a reprezentat un „simbol al unității statale și bisericești”.
Sub un asemenea impuls au con­­tinuat și lucrările pregătitoare ale legislației bisericești unificatoare. În acest sens, la 18 septembrie 1920 s-a întrunit în Capitală așa-numita „Constituantă bisericească” alcătuită din membrii Sfân­tului Sinod, foștii miniștri de culte, profesori de teologie și preoți de mir, care a ales din rândurile sale o comisie de 15 membri (ierarhi, profesori de teologie și mireni), având în frunte pe Mitropolitul primat Miron, însărcinată să întocmească anteproiectele legii și Statutului de organizare și funcționare al Bisericii Ortodoxe Române.

Într-o primă etapă, lucrând intens între 24 septembrie și 2 noiembrie 1920, a fost redactat un „anteproiect de lege pentru organizarea Bisericii autocefale ortodoxe române”, care însă, deopotrivă din rațiuni de ordin tehnico-juridic și oportunitate politică, în ciuda insistențelor ministrului cultelor de atunci, Octavian Goga, de a fi supus dezbaterii și adoptării Parlamentului, a fost reportat, sub motivul ca unificarea bisericească să se definitiveze juridic după aprobarea Constituției României Mari. Adoptată la 29 martie 1923, noua lege fundamentală a țării consacra și garanta atât caracterul de Biserică „dominantă” al Bisericii Ortodoxe, cât și autonomia ei (art. 22) și s-a recunoscut, totodată, principiul participării mirenilor, alături de clerici, la viața bisericească. Biserica creștină ortodoxă și cea greco-catolică erau considerate „Biserici românești”. Se insti­tuia și controlul statului în administrarea „chestiunilor religioase, culturale fundaționale și epitro­pești”, iar mitropoliții și episcopii Bisericii Ortodoxe Române erau aleși potrivit unei „singure legi speciale”, la fel și raporturile dintre diferitele culte și stat.

Biserica şi Constituţia

Ținând seama de dispozițiile constituționale în materie, comisia specială a elaborat noi variante ale anteproiectelor în cauză, puse în dezbatere, spre amendare și avizare forurilor bisericești, precum Consistoriului bisericesc din Bucu­rești, congreselor preoțimii din Vechiul Regat și din Ardeal, Consistoriului mitropolitan și Congresului Național Bisericesc al Mitropoliei Ardealului. În final, în martie 1925, o formă ultimă a antepro­iectelor de lege și statutului erau înain­tate Parlamentului, care aveau să fie dezbătute și adoptate de cele două camere și promulgate prin decret regal la 6 mai 1925.
Într-un fel de concluzii generale, Irineu Mihălcescu (1874-1948), viitorul înalt ierarh de mai târziu, nota în articolul „Biserica și Cons­ti­tuția” (Biserica Ortodoxă Română, martie 1923): „Biserica noastră are dar tot dreptul să se simtă pe deplin mulțumită de situațiunea care i s-a creat prin noua Cons­tituție. Drepturile vechi ce i s-au consfințit, ca și cele noi ce i s-au acordat, sunt un elogiu adus sufe­rințelor și muncii ei din trecut și o primă încurajare pentru viitor. Ele formează începutul unei noi epoci în istoria ei, al unei epoci, care, dea Dumnezeu, să fie epoca de aur a Bisericii Române Ortodoxe!”

Modelul românesc de dezvoltare constituțională desăvârșit acum un secol fixa printre elementele sale definitorii tiparul raportului dintre Stat și Biserica dominantă, transformând tradiția istorică într-o constantă constituțională ce va marca evoluția statalității româ­nești. Ea avea să-și găsească expresia într-un regim juridic complex care-i va particulariza conținutul și îi va asigura afirmarea efectivă și durabilă.