Biserica fostei Mănăstiri Morunglavu

Ocrotită de Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei, biserica fostului aşezământ monastic cunoscut ca Morunglavu, după numele ctitorului, păstrează între zidurile sale o istorie pilduitoare, fiind, totodată, un monument eclesial reprezentativ al veacului al XVIII-lea.

Între ctitoriile puţin cunoscute şi vitregite de vremuri ale Olteniei se numără fosta Mănăstire Morunglavu, ridicată în satul Şerbăneşti, comuna Ştefăneşti, aşezată la circa zece kilometri de Drăgăşani, o localitate de graniţă dintre judeţele Vâlcea şi Olt. Însuşi ctitorul, boierul Matei, provenea din satul Morunglavu, de lângă Balş.
Aşezământul de la Şerbăneşti păstrează între zidurile sale măcinate de vreme o biserică impunătoare, clădită cu măiestrie, ruinele corpurilor de chilii, un foişor în stil brâncovenesc, foarte asemănător cu cel de la Mănăstirea Hurezi, şi o clopotniţă. Pentru biserică, fără nici o îndoială, modelul ales a fost cel de la Mănăstirea Mamu. Deşi aşezământul era clădit la câteva decenii după Sfântul Constantin Brâncoveanu, constructorii respectau întru totul caracteristicile stilului brâncovenesc.
Pisania, „documentul” de atestare incontestabil al oricărui monument, cioplită în piatră deasupra uşii de intrare, spune: „Această sfântă şi dumnezeiască biserică, întru care să cinsteşte şi să prăznuieşte hramul Sfântului Apostol şi Evanghelist Matei, iaste zidită din temelie, cu toată cheltuiala dumnealui, jupan Matei sânu Dumitraşco Morânglavi, şi jupâniţa lui, Maria, în zilele luminatului domnu Io Costandin Nicolae voivod, iunie 4, 7254”. O altă pisanie, ce se referă la anul zugrăvirii lăcaşului şi la numele pictorilor, datată 1753, se păstrează pe zidul de vest al pronaosului, deasupra intrării: „Făcutu-s-au această sfântă mănăstire prinu osteneala dumnealui jupanu Matei Morânglavul, ca să fie pentru pomenirea dumnealui şi a totu neamului dumnealui, în zilele luminatului domnu, Ioan Costandin Mihai Racoviţă voivod, la anul 7262, octombrie dăni 2, fiindu zugravii, popa Gheorghie şi fratele lui Andrei, Vasilie, Stanu, Gheorghie”.

Cine era Matei Morunglav?

Multe sunt zidirile eclesiale ale păturii de mijloc din Ţara Românească în secolul al XVIII-lea. Privind însă cât de impunătoare şi de elegantă este fosta Mănăstire Morunglavu, se nasc firesc întrebări despre identitatea şi statul real al ctitorului, fiindcă fosta mănăstire se aseamănă mai curând cu monumentele aulice, clădite de voievozi şi de marii boieri.
Am găsit răspunsul în revista „Memoria Oltului”, unde Ion D. Tâlvănoiu semnează un interesant şi foarte amplu articol, intitulat „Cine a fost Matei Morunglav?” Aflăm de aici că Matei se număra printre boierii de rang înalt din Ţara Românească a veacului al XVIII-lea. Strănepot al popii Ianache din Şerbăneşti, nepot al logofătului Giura şi fiu al lui Dumitraşco, ctitorul Schitului Şerbăneşti îşi avea moşia lângă Balş, în fostul judeţ Romanaţi, unde clădise un mic palat, cu paraclis boieresc, ambele dispărute astăzi. Matei Morunglav şi soţia sa Maria lasă un testament, intitulat „Aşezământul casei mele pentru schitul Şerbăneşti Vâlcea”, întărit de domnitorul Grigore Ghica Voievod la 3 iulie 1751. Micul fragment care urmează cuprinde în frumuseţea rândurilor sale un exemplu de jertfelnicie care nu-şi poate pierde vreodată actualitatea: „Pentru că nedându-mi Dumnezeu copii trupeşti, am făcut un schit, anume Şerbăneşti din judeţul Vâlcea, unde iaste hramul Sfântului Apostol şi Evanghelist Matei, şi cu soţia mea am primit pe călugări în loc de feciori, ca să fie la schit, dând noi schitului, mult, puţin, ce avem, tot, ca să fie veşnică pomenire moşilor şi strămoşilor şi părinţilor şi nouă şi tot neamului nostru, în veci, după cum arată aicea mai jos ce anume am dat: moşia Şerbăneşti ot judeţul Vâlcea care iaste schitul făcut pe dânsul, moşia Morânglavi din judeţul Romanaţi, cu case, cu biserică de piatră, să fie metoh la schitul Şerbăneşti”. Urmează consemnat, cu bogăţie de detalii, un lung şir de alte moşii, robi ţigani, cu numele lor şi al familiei, animale de povară, oi, stupi, mori, vii, practic toată impresionanta avere a boierului Matei, dăruită ctitoriei de la Şerbăneşti. Mai departe, în testament, semnatarul precizează: „Şi acest schit l-am închinat la sfânta Mănăstire ce iaste zidită de prea înălţatul nostru domn Io Grigore Ghica Voievod, unde să cinsteşte şi să prăznuieşte hramul sfântului şi marelui mucenic Pantelemon cu aşezământul, ca să dea acest schit la mănăstire pe an taleri 25, ca să fie pentru hrana bolnavilor ce vor fi la această mănăstire”. În final, Matei Morunglav lasă scris şi un fel de regulament interior al mănăstirii, cerând ca întotdeauna egumenii să fie aleşi din obşte, iar de nu se va putea, să nu fie niciodată ales un egumen de alt neam. Iar la final, donatorul precizează că a primit şi el cinul călugăriei şi că va chivernisi aşezământul cât va trăi, apoi soţia lui, de va muri el primul. Printre martorii care semnează încheierea testamentului se numără şi Constantin Brâncoveanu, vel logofăt, nepot al sfântului voievod martir. La numai trei ani după ce avea să fie terminată şi zugrăveala bisericii, monahul Metodie, fostul boier Matei Morunglav, ctitorul, trecea la Domnul şi era îngropat în pronaosul acesteia. Tabloul votiv din pronaosul bisericii îi cuprinde pe toţi membrii familiei Morunglav uniţi în veşnicie.

În pur stil brâncovenesc

Cu planul în formă de cruce, biserica are pridvor deschis, sprijinit pe şase stâlpi, pronaos, naos cu două abside laterale şi Altar semicircular la interior şi pentagonal la exterior. Peste pronaos şi naos, pe baze de formă patrulateră, stau două turle masive. Corpul bisericii e înconjurat cu un brâu care împarte faţada în două registre inegale. Ferestrele subţiri şi lungi au ancadramente cioplite din piatră. Intrarea în biserică se face printr-o uşă cu arcadă împodobită cu ornamente în piatră în forma frunzei de acant. Trecerea din pronaos în naos se face printre patru coloane groase, pe baze de piatră şi capiteluri decorate tot cu frunze de acant. Catapeteasma din zidărie desparte naosul de Sfântul Altar, prevăzut cu o nişă pentru proscomidiar.
După anul 1900, impunătorul aşezământ clădit în stil (post)brâncovenesc se ruinează treptat. O etapă importantă din viaţa lui o reprezintă cea deja trasată prin testamentul ctitorului, când mănăstirea intră sub administrarea Eforiei spitalelor civile din Bucureşti. Periodic, mănăstirea e desfiinţată şi apoi reînfiinţată, ca aşezământ de călugări ori de maici. Mănăstirea trece printr-o reparaţie majoră în anul 1937, în zilele domniei regelui Carol al II-lea, cum consemnează o inscripţie din arcada uşii de intrare în biserică. Reparaţia survenea după incendiul catastrofal din 1889, dar, exact după un secol, în 1989, mănăstirea arde din nou, fiind distruse o parte din chilii. De atunci şi până în prezent, fosta mănăstire al cărei locaş de rugăciune a devenit biserica de parohie a satului aşteaptă ziua rânduită pentru refacerea şi revenirea ei la viaţă. Şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, ziua aceea pare să nu fie prea îndepărtată.