Biserica Ortodoxă Bulgară în anii comunismului

Bulgaria este un caz unic în spaţiul est-european aflat sub influenţă sovietică prin insistenţa cu care autorităţile comuniste au instrumentat şi coordonat acţiuni cu caracter antireligios. Arestările şi asasinatele de ierarhi ortodocşi, campaniile antireligioase intense şi spectaculare sunt la un nivel pe care în cazul Bisericii Ortodoxe Române nu-l regăsim. Dacă în cazul românesc s-a ştiut a se păstra un echilibru care a favorizat menţinerea religiozităţii la cote înalte, politica dusă de autorităţile bulgare nu a dat nici o şansă Bisericii, astfel că mulţi bulgari s-au îndepărtat de aceasta.

De fapt, autorităţile comuniste bulgare au continuat în forme mai dure o atitudine antibisericească mai veche, din vremea ţarilor, atitudine care s-a dovedit cu consecinţe funeste pentru Bulgaria şi credincioşii bulgari.

Din punct de vedere religios, Bulgaria interbelică era mai unitară decât România, ponderea Bisericii Ortodoxe fiind în acest caz copleşitoare. Biserica Ortodoxă Bulgară jucase un rol eminent în lupta de emancipare a poporului bulgar de sub dominaţia otomană şi, în subsidiar, greco-fanariotă, prin înfiinţarea exarhatului bulgar în 1870, care a fost declarat "schismatic" de către Patriarhia Ecumenică în 1871. Însă, după înfiinţarea principatului bulgar (1878), Biserica Ortodoxă a intrat în conflict cu autoritatea civilă, mai precis cu monarhia. Aceştia, de origine germană, au îndreptat Bulgaria mai mult spre Imperiul German şi Austro-Ungaria, intrând adesea în conflict cu o biserică tradiţional simpatizantă a Rusiei. De altfel, în contextul schismei în raport cu Patriarhia Ecumenică, bulgarii primeau Sfântul Mir de la Biserica Ortodoxă Rusă.

Dispute Biserică - Stat

În 1895 era elaborat un statut de organizare a Bisericii Ortodoxe Bulgare care stabilea acesteia o independenţă relativ importantă faţă de guvern, expresie a raporturilor de forţă existente atunci. Situaţia a fost permanent contestată de puterea politică, care a căutat să subordoneze cât mai mult biserica. Un aspect al acestei politici l-au reprezentat indiferenţa manifestată de monarhi faţă de proclamarea patriarhatului şi păstrarea pentru şeful Bisericii Ortodoxe Bulgare doar a rangului de exarh, deoarece un patriarh ar fi avut parte de un mai mare prestigiu. Mai grav, între 1916 şi 1945 a existat o lungă perioadă de sedisvacanţă a scaunului exarhal, iniţiată de autoritarul Ferdinand I şi continuată de urmaşul său Boris al III-lea, primul vlăstar al casei regale bulgare botezat ortodox, la doi ani după naştere, în 1896, într-o încercare eşuată a lui Ferdinand de a se concilia cu opinia publică bulgară şi cu ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei.

Permanentul conflict dintre Stat şi Biserică a avut consecinţe dramatice, în sensul unei detaşări a populaţiei de Biserică şi valorile ei. În acest context dificil pentru ortodoxia bulgară, Biserica Ortodoxă Română s-a dovedit a fi un real sprijin pentru fraţii întru credinţă de la sud de Dunăre, încercând să mijlocească o împăcare a Bisericii Bulgare cu Constantinopolul şi oferind Sofiei Sfântul Mir, în locul Bisericii Ortodoxe Ruse, "arestată" în imperiul sovietic.

Starea de asuprire în care se afla Biserica Ortodoxă în Bulgaria a stimulat atitudini de frondă din partea episcopatului, care, în majoritate, nu a fost de acord cu politica dusă de autorităţile bulgare în anii celui de-al Doilea Război Mondial. În special mitropolitul Ştefan al Sofiei, unul din liderii sinodului bulgar, căruia în 1934 îi fusese refuzat scaunul de exarh, a manifestat o atitudine antifascistă fermă şi s-a opus public deportărilor evreilor din teritoriile bulgare. Acest lucru i-a creat un mare prestigiu în rândurile forţelor politice care au format Frontul Patriotic, coaliţie eterogenă de partide, care la 9 septembrie 1944 au răsturnat vechiul regim politic, instaurând un regim cu caracter democratic. Acest nou regim a fost binecuvântat public de mitropolitul Ştefan, care la 16 octombrie 1944 era ales preşedinte al Sfântului Sinod.

Încetarea "schismei bulgare" şi semnificaţiile acestui act

În cadrul Frontului Patriotic a activat, încă de la începutul acestei coaliţii, Partidul Comunist, însă ponderea sa relativ mică în cadrul societăţii bulgare şi existenţa unor partide democratice, mult mai puternice, au făcut ca mulţi să considere prezenţa comuniştilor la putere doar un compromis tactic, cu caracter temporar. Intrarea trupelor sovietice în Bulgaria şi sosirea odată cu acestea a lui Gheorghi Dimitrov, vestitul cominternist bulgar rezident la Moscova, au schimbat dramatic datele problemei.

La fel ca în România, comuniştii, care vor căpăta o tot mai mare influenţă în guvern, vor folosi necesitatea defascizării ţării ca pretext pentru o campanie dură împotriva adversarilor politici, printre victime numărându-se şi preoţi. Astfel, în perioada septembrie 1944 - mai 1945, nu mai puţin de 50 de preoţi ortodocşi au fost ucişi, primă expresie a teroarei care urma să se dezlănţuie.

Combinând măsurile dure cu strategii de captare a bunăvoinţei, Moscova şi colaboratorii ei bulgari au căutat să se folosească de dorinţa Bisericii Bulgare de a ieşi din schismă şi de a se transforma în patriarhie. În acel moment, Uniunea Sovietică, în calitate de membru important al coaliţiei antifasciste, se bucura de un imens prestigiu, pe care a ştiut să-l folosească, prin intermediul Bisericii Ortodoxe Ruse, căreia i s-a permis după 1944 să iasă în lume. La intervenţiile patriarhului Alexei al II-lea, patriarhul ecumenic Veniamin a acceptat, în numele păstrării unei ortodoxii tot mai încercate de valurile frământărilor politice, să ridice schisma şi să recunoască autocefalia Bisericii Bulgare la 22 februarie 1945. Astfel, Biserica Ortodoxă Bulgară reintra în deplină comuniune cu întreaga ortodoxie.

Reversul acestei decizii a fost că Biserica Bulgară a trebuit să accepte drept limite ale jurisdicţiei canonice graniţele politice ale Bulgariei de după 1945 şi să renunţe la pretenţiile asupra unor teritorii intrate în componenţa altor state, cum ar fi Macedonia iugoslavă, considerată ca parte a spaţiului etnic bulgar. De asemenea, un gest pur simbolic, anume mutarea sediului exarhatului bulgar de la Constantinopol, unde nu mai locuise vreun exarh de multe decenii, la Sofia marchează sfârşitul visului exarhatului bulgar aşa cum fusese conceput la 1870. Era o clarificare care slujea, pe de-o parte, realizării unei armonii în relaţiile ortodoxe, dar, pe de altă parte, era văzută de forţele comuniste drept o cale de a evita apariţia unui "exarh liber" la Constantinopol, care să conducă o "Biserică Ortodoxă Bulgară liberă".

La 21 ianuarie 1945, mitropolitul Ştefan a fost ales exarh al Bisericii Bulgare, punând capăt sedisvacanţei de aproape 30 de ani. După ridicarea schismei şi recunoaşterea autocefaliei, mitropolitul Ştefan a început demersurile pentru ridicarea Bisericii Ortodoxe Bulgare la rang de patriarhie, însă acţiunile sale au început să fie sabotate de comuniştii deveniţi tot mai puternici, care nu-l vedeau cu ochi buni pe influentul ierarh.

Un exarh incomod

Acesta criticase în numeroase rânduri măsurile adoptate de guvernul pro-comunist, prin care prezenţa Bisericii în societate era serios limitată. În anul 1946 a fost interzis studiul religiei în şcolile publice şi a fost introdusă căsătoria civilă drept singura obligatorie. Noua Constituţie din 1947 introducea în mod explicit, prin articolul 78.2, principiul separaţiei Bisericii de Stat. Între 1946 şi 1948 aproape toate proprietăţile funciare ale Bisericii au fost naţionalizate, iar din anul 1948, bugetul de stat nu a mai alocat bani pentru plata salariilor preoţilor, creând astfel o situaţie extrem de tensionată în rândurile clerului.

Pe planul raporturilor externe, aparenta destindere de câteva luni din spaţiul ortodox a fost înlocuită de rivalitatea Moscova - Constantinopol, în spatele căreia se afla de fapt rivalitatea dintre Uniunea Sovietică şi Statele Unite. Pe de-o parte, americanii vor forţa scoaterea din scaun a patriarhului Maximos al V-lea, considerat pro-rus, în timp ce Stalin va forţa crearea unei "internaţionale" ortodoxe în jurul Moscovei, care să se opună occidentului. Acest lucru a creat noi probleme mitropolitului Ştefan.

Dacă vizita acestuia la Moscova în iunie 1945 şi vizita patriarhului Alexei în Bulgaria în mai 1946 au păstrat, cel puţin aparent, trăsăturile destinderii şi dialogului liber, după ce Moscova decide să organizeze celebra conferinţă panortodoxă care va avea loc abia în 1948, raporturile devin tensionate. Motivul acestei tensiuni a fost faptul că mitropolitul Ştefan, analizând documentele pregătitoare ale conferinţei, în care se vorbea de o condamnare a catolicismului şi a Occidentului, a acceptat exprimarea dezacordului dogmatic în raport cu Biserica Romei, însă a respins formularea unor puncte de vedere cu caracter politic care, în opinia lui, nu aveau ce căuta într-o reuniune a Bisericilor. Cu toate acestea, pentru a nu înrăutăţi raporturile cu Moscova, Ştefan a participat la conferinţă, a semnat toate actele finale ale acesteia, însă autorităţile politice au remarcat reţinerea şi lipsa sa de entuziasm.

Pe de altă parte, mitropolitul Ştefan a încercat să trimită o delegaţie a Bisericii Bulgare la conferinţa ecumenică de la Amsterdam, fapt oprit în ultima clipă de puterea politică, şi a refuzat să-l scoată din scaun pe episcopul Andrei Velicichi al Americii, care exprimase în mai multe rânduri atitudini anticomuniste.

Coroborând toate aceste date, guvernul comunist a ajuns la concluzia că mitropolitul Ştefan este anticomunist şi pro-occidental, reprezentând o adevărată ameninţare pentru "bunele relaţii" bulgaro-sovietice. Planul de sabotare a exarhului a fost elaborat de Dimităr Iliev, director al Departamentului pentru "denominările religioase", rezultatul fiind slăbirea nervilor mitropolitului în urma unor acţiuni de şicanare bine puse la punct. Exarhul Ştefan şi-a anunţat retragerea pe 6 septembrie 1948, iar la 8 septembrie sinodul bulgar îl "elibera" din funcţia de exarh, dar şi din postura de mitropolit al Sofiei, situaţie "constatată" de autorităţile comuniste la 10 septembrie. Mai apoi, înaltul ierarh a fost trimis cu domiciliu forţat în satul Bania, de lângă Plovdiv, unde a şi murit în 1957. Până în 1953, Biserica Ortodoxă Bulgară a fost condusă de locţiitori: Mihail, mitropolit al Silistrei, 1948-1949; Paisie, mitropolit de Vraţa, 1949-1951; Chiril, mitropolit de Filipopol, 1951-1953.

Proclamarea Patriarhiei Bulgare

Scăpată de incomodul mitropolit Ştefan şi în condiţiile absenţei unui conducător legitim, puterea comunistă a emis Decretul 29 din 17 septembrie 1948, prin care recomanda începerea tratativelor cu Moscova şi Constantinopolul în vederea recunoaşterii statutului de patriarhie pentru Biserica Bulgară. La 24 februarie 1949 era adoptată o nouă lege a cultelor religioase, prin care amestecul legal al statului în treburile bisericeşti era sporit.

În paralel, presiunile la adresa ierarhiei continuau. Astfel, mitropolitul Boris de Nevrokop a fost asasinat, iar alţi patru mitropoliţi, deşi păstrau simbolic atributele episcopale, au pierdut puterea reală în favoarea unor "vicari" controlaţi de partid.

Pe baza noii legi a cultelor a fost elaborat un nou statut de organizare a Bisericii Ortodoxe Bulgare, aprobat mai întâi de Consiliul de Miniştri la 31 decembrie 1950 şi abia apoi de Sfântul Sinod, la 3 ianuarie 1951. Prin acest statut, Biserica Ortodoxă Bulgară era proclamată "patriarhie", înainte ca acest lucru să fie discutat şi recunoscut pe plan panortodox. Tot în 1951, mitropolitul Chiril devine cea mai dezirabilă opţiune a guvernului în fruntea Bisericii Ortodoxe Bulgare.

Chiril Markov, cel care va deveni primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Bulgare, este un destin tragic. Om de mare valoare, cu studii solide, a fost în stare, în anii războiului, să stea în faţa unui tren cu deportaţi evrei până ce ordinul de deportare a fost anulat. În octombrie 1944, este arestat împreună cu mitropolitul Paisie de Vraţa, pentru "atitudini profasciste", cei doi fiind închişi şi torturaţi timp de mai multe luni de zile. Tratamentul odios la care a fost supus i-a slăbit capacitatea de rezistenţă la presiune, însă ceea ce se pare că a contat în numirea sa ca locţiitor de exarh a fost prietenia veche, încă din vremea şcolii, cu prim-ministrul Vulko Cervenkov.

La 10 mai 1953, mitropolitul Chiril a fost ales ca patriarh al Bisericii Ortodoxe Bulgare. Noul patriarhat a fost recunoscut numai de către Bisericile ortodoxe din ţările aflate sub controlul Moscovei, noul patriarh ecumenic, Athenagoras, refuzând, în contextul escaladării Războiului Rece, să recunoască Patriarhia Bulgară.

Efectele campaniilor antireligioase asupra Bisericii Bulgare

Chiril a acceptat înalta funcţie cu speranţa că va reuşi să obţină unele drepturi pentru Biserică, însă autorităţile comuniste bulgare nu au acceptat nici un compromis, obiectivul acestora fiind eradicarea religiei, după exemplul celor ce se petreceau în URSS sub domnia lui Hruşciov. Aplicată de aşa-numitul Comitet pentru probleme religioase, politica antireligioasă iniţiată de Partidul Comunist Bulgar a fost deosebit de dură, campaniile antireligioase inspirându-se din vandalismul şi "mascaradele" cu caracter ateu desfăşurate în Rusia după 1917. Marile praznice, îndeosebi sărbătoarea Sfintelor Paşti, constituiau pentru grupurile de activişti comunişti ocazia de a perturba slujbele şi a ofensa sentimentele religioase ale credincioşilor, fapt petrecut cu indiferenţa complice a autorităţilor. Documente publicate de profesorul bucureştean Ovidiu Bozgan atestă cum diplomaţi străini aflaţi în misiune la Sofia relatau oripilaţi despre modul în care bande de "atei" intrau în biserici, loveau pe preoţi şi pe credincioşi, maculau Sfânta Masă şi maimuţăreau Sfintele Taine.

Aceste campanii mizere au încetat abia după 1961, când are loc o destindere în relaţiile internaţionale, iar Bisericilor din spaţiul comunist li se permite să devină membre ale Consiliului Mondial al Bisericilor (New Delhi, 1961). De asemenea, în condiţiile încercărilor de normalizare a relaţiilor interortodoxe, prin conferinţele de la Rhodos, patriarhul Athenagoras a recunoscut existenţa Patriarhiei Bulgare.

Cu toate acestea, deşi aspectele sordide dispar şi Bisericii i se acordă o oarecare libertate, politica de scoatere a Bisericii din viaţa societăţii a continuat, cu mijloace mai discrete. Dacă în 1956 erau 2.179 de preoţi, în 1970 numărul acestora era de 1.320. Moartea patriarhului Chiril în 1971 şi alegerea actualului Patriarh, Maxim, fost Mitropolit de Lovech, nu au schimbat în mod esenţial datele problemei, astfel că în jurul anului 1987, Biserica Ortodoxă Bulgară număra abia 900 de preoţi şi 76 de călugări. Singurele ocazii în care Biserica mai era băgată în seamă de autorităţi erau celebrarea unor evenimente istorice în care Biserica jucase un rol important.

Această politică dură a avut în cele din urmă rezultate dramatice asupra religiozităţii poporului bulgar, care s-a îndepărtat în chip semnificativ de Biserică. Refacerea spirituală a Bulgariei a fost împiedicată şi după prăbuşirea comunismului, deoarece foştii comunişti şi forţele "democratice" au implicat Biserica în lupta lor, prin formarea unui sinod "alternativ" care, teoretic, trebuia să "purifice" viaţa Bisericii Bulgare de "colaboraţionismul" din perioada comunistă. Departe de a rezolva ceva, acest lucru a condus la o luptă surdă, care i-a îndepărtat şi mai mult de oameni. De câţiva ani însă, Biserica Ortodoxă Bulgară pare să-şi fi aflat în sfârşit liniştea necesară continuării misiunii ei spirituale.