Două dintre cele mai importante figuri ale secolului al XVII-lea în Ţările Române au fost domnitorii Matei Basarab (1632-1654) al Ţării Româneşti şi Vasile Lupu (1634-1653) al Moldovei. Doi vrednici conducători, ale căror portrete vor fi păstrate veşnic în istorie pentru buna ocârmuire a ţării. Relaţiile dintre ei însă nu au fost dintotdeauna cele mai bune. Imixtiunea puterii suzerane turceşti şi intrigile boiereşti au dus chiar la lupte între armatele voievodului muşatin şi ale celui basarab. Aici intervine Biserica lui Hristos, „Domn al păcii“, care, prin diplomaţia Sfântului Mitropolit Varlaam al Moldovei, a reuşit împăcarea celor de acelaşi neam.
În anul 1644, o solie a domnitorului Vasile Lupu al Moldovei poposea la Curtea Domnească a lui Matei Basarab, în Ţara Românească. În frunte se afla însuşi mitropolitul Moldovei, Varlaam. Sfetnic de seamă al voievodului, acesta l-a convins că neînţelegerile dintre provinciile surori nu puteau aduce nimic bun şi l-a îndemnat ca, în semn de pace, să ridice un sfânt lăcaş în Muntenia. Matei Basarab a primit cu bucurie semnul de pace moldav şi s-a angajat să ridice, la rându-i, o biserică în ţara vecină. Astfel, prin inţelepciune şi cuvânt bun, s-a pus capăt neînţelegerilor dintre domnii de un neam, o limbă şi o credinţă, iar ca rod al acestei împăciuiri au răsărit două altare: al Sfintei Mănăstiri Stelea de la Târgovişte şi al Sfintei Mănăstiri Soveja, din Vrancea.
„Biserica Împăcării“ - Stelea, altarul moldav al Ţării Româneşti
Vasile Lupu a ales să rezidească din temelie biserica Mănăstirii Stelea din Târgovişte, vechea capitală a Ţării Româneşti. Ridicată în a doua jumătate a secolului al XVI-lea de Stelea Spătarul şi atestată documentar printr-un hrisov al lui Mihnea Turcitul din 1582, mănăstirea adăpostea rămăşiţele trupeşti ale tatălui domnitorului Vasile Lupu, Nicolae. Între anii 1636-1637 şi 1644-1645, pentru pomenirea părintelui său, a ridicat o nouă biserică, iar ansamblul mănăstiresc a fost îmbogăţit cu o casă egumenească, un nou corp de chilii şi ziduri de incintă. Pisania împodobită cu bourul moldovenesc, zidită în pronaosul bisericii, menţiona: „Cu voia Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh, iată eu, robul şi închinătorul Io Vasile Voevod din mila lui Dumnezeu Domn al Ţării Moldovei. Acest sfânt hram al Învierii lui Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos l-a făcut mai înainte Stelea negustorul, unde zace şi trupul răposatului părintelui meu, Nicolae Vel Aga. Iar acum când mi-a dăruit Dumnezeu domnia Ţării Moldovei, am dărâmat acea dintâi Sfântă Biserică până în temelii şi cu ajutorul lui Dumnezeu am început s-o zidesc din nou, în zilele fratelui nostru, Io Matei Basarab Voevod, din mila lui Dumnezeu Domnul Ţării Ungrovlahiei, şi s-a săvârşit, cu voia lui Dumnezeu, în luna lui septembrie 7 şi anul 7154“ (1645, n.r.). Biserica a fost construită de meşterii lui Vasile Lupu ca o replică a vestitei ctitorii voievodale din Iaşi, „Sfinţii Trei Ierarhi“, devenind un model de strălucită îmbinare a elementelor decorative moldoveneşti şi munteneşti.
Ctitoria lui Vasile Lupu, prin ochii pelerinilor
În noiembrie 1653, patriarhul Macarie al Antiohiei era oaspete în capitala Ţării Româneşti, găzduit la Mănăstirea Stelea. Însoţitorul său, diaconul Paul de Alep, avea să noteze în jurnalul de călătorie detalii de o deosebită importanţă pentru istoria noastră. Din însemnările sale aflăm că Târgoviştea se compara, ca mărime, cu Alepul sau Damascul, iar mănăstirea lui Vasile Vodă era printre cele mai frumoase: „Ea poartă numele Învierii Domnului, dar muntenii o numesc Mănăstirea Stelea. E mare şi îngrădită cu un zid de piatră… Biserica e măreaţă şi înaltă, având două elegante turle cu mai multe cruci, pentru a căror poleire s-au cheltuit, se zice, şapte sute taleri veneţieni. Iconostasul, de artă rusă, este minunat şi are trei uşi“.
O nouă vizită a lui Paul de Alep a avut loc în februarie 1658, la puţin timp după asediul oştilor turceşti, care l-au învins pe voievodul Constantin Şerban în încercarea de a se împotrivi mazilirii. Despre Mănăstirea Stelea avea să scrie că „rezistă unui asediu puternic, fiind ocupată de o ceată de cazaci cu femeile lor, care s-au luptat cu turcii şi tătarii… Bisericii, ce era plină de lăzi şi provizii ale poporului, i-au dat foc; ea a ars cu totul pe dinăuntru şi pe dinafară… şi cu ea a pierit, păcat, şi acel iconostas de o atât de rară frumuseţe“.
După domnia lui Matei Basarab, mănăstirea şi-a pierdut strălucirea de odinioară, devenind metoc al ctitoriei brâncoveneşti „Sfântul Gheorghe“ - Nou din Bucureşti, închinată şi ea Bisericii Sfântului Mormânt de la Ierusalim.
Tezaurul Mănăstirii Stelea
Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu a rânduit o restaurare a Bisericii Stelea, ce includea o nouă pardoseală din dale de piatră, pictură nouă, mobilier nou şi refacerea etajului superior al clopotniţei. În special, în timpul domniilor fanariote, mănăstirea a rezistat doar prin daniile boiereşti.
De la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi până spre anul 1840, în chiliile Mănăstirii Stelea a funcţionat o şcoală grecească. Printre elevii care au buchisit slova elinească aici, amintim pe Grigore Alexandrescu, Ion Heliade Rădulescu şi Vasile Cârlova.
După secularizarea averilor mănăstireşti din anul 1863, lăcaşul Mănăstirii Stelea devine biserică de mir, iar anexele primesc alte destinaţii.
Obiectele de cult ce au supravieţuit vicisitudinilor vremii fac astăzi parte din colecţiile de preţ ale muzeelor româneşti. Astfel, două jilţuri brâncoveneşti, decorate cu motive vegetale, dintre care unul purtând stema Ţării Româneşti, sunt expuse în Muzeul Naţional de Istorie a României. Ultimul ctitor al bisericii, Vasile Lupu, a dăruit, printre altele, un potir de argint aurit filigranat, o cristelniţă din piatră şi o anaforniţă din argint aurit, cu stema Moldovei, păstrată astăzi în Muzeul Naţional de Artă.
Pentru că a fost ridicată ca semn al păcii dintre domnitorii Moldovei şi Ţării Româneşti, biserica Mănăstirii Stelea este numită şi „Biserica Împăcării“. Din anul 1990, Biserica Stelea redevine mănăstire, într-un ansamblu istoric alcătuit din lăcaşul de cult, turnul-clopotniţă, case egumeneşti şi chilii, căutând să refacă imaginea domnească a ctitoriei lui Vasile Lupu.
Soveja, altarul muntean al „bunei păci“ cu Moldova
Între anii 1644-1645, concomitent cu ridicarea noii biserici a Mănăstirii Stelea de către Vasile Lupu, Matei Basarab a ctitorit Mănăstirea Soveja, în Ţara Moldovei. Sfântul lăcaş cu hramul „Naşterea Domnului“ a fost ridicat în fostul Ţinut Putna, astăzi judeţul Vrancea, pe unde locul unde se aflau colonizate sate munteneşti din Muscel. Pisania originală a rezistat peste veacuri, sculptată în piatră şi aşezată în pronaosul bisericii, având gravat anul sfinţirii: 1645. Biserica era fortificată cu ziduri puternice care adăposteau mai multe corpuri de clădiri. Aşezământul a fost înzestrat de Matei Basarab cu veşminte, vase, cărţi, odoare, obiecte de cult şi moşii.
Cutremurele din 1802 şi 1838 au distrus biserica şi o parte din anexe. La 7 martie 1846, Alecu Russo, exilat la Mănăstirea Soveja, constata: „Din vechea clădire au numai lespizile pe jos şi pisania“. A urmat secularizarea averilor mănăstireşti din 1864, după care, pentru o perioadă, clădirile anexe au servit drept adăpost pentru pichetul de grăniceri. Secolul al XX-lea a apăsat pe bolţile mănăstirii, atât de încercate de-a lungul istoriei, două războaie mondiale şi tot atâtea cutremure devastatoare, în 1940 şi 1977. În cele din urmă, lăcaşul a ajuns biserică parohială. Reparaţiile după cutremurul din 1977 au redat, în mare parte, forma arhitecturală iniţială a ctitoriei lui Matei Basarab. Astăzi, biserica este înconjurată de cimitirul parohial şi de o parte din zidurile de apărare şi ruinele clădirilor care mai amintesc că, la graniţa Moldovei cu provinciile surori, a dăinuit, cândva, o ctitorie voievodală.
Mănăstirea Soveja - „staulul Mioriţei“
În 1846, pe când se afla surghiunit în chiliile Mănăstirii Soveja, Alecu Russo a cules, din tradiţia populară, balada „Mioriţa“. Opera a fost trimisă prietenului său, Vasile Alecsandri, şi publicată în culegerea acestuia, „Poezii populare“, recomandată de culegător drept „cea mai frumoasă epopee păstorească din lume“. Mihai Eminescu avea s-o numească „acea inspiraţiune fără seamăn, acel suspin al brazilor şi al izvoarelor de pe Carpaţi“.
