Biserici mutate din calea dictatorilor

Elena şi Nicolae Ceauşescu s-au erijat, după cum se ştie, şi în „primii arhitecţi ai ţării”. Au demolat, în inconştienţa şi necredinţa lor, biserici, clădiri valoroase, străzi şi cartiere întregi. Dar o victorie a credinţei poporului tot putem înregistra în perioada comunistă de atunci. Salvarea unor biserici de la demolare, prin translarea lor, nu a fost puţin lucru. Inginerul Eugen Iordăchescu a mutat atunci opt biserici bucureştene: Mihai Vodă, Ansamblul Antim, biserica Mănăstirii Schitul Maicilor, bisericile Olari, „Sfântul Ştefan” Cuibul cu barză, „Sfântul Ilie” - Rahova, „Sfântul Ioan” sau „Sfântul Ionică” - Piaţă, „Sfântul Gheorghe” - Capra.

În perioada neagră a comunismului românesc, credincioşii din Bucureşti au trăit cu spaima că a doua zi se vor trezi cu o biserică în minus. Uneori, stăteau de veghe lângă clădire, se ţineau de mâini în jurul ei, se rugau cu lumânări aprinse, cum a fost cazul Bisericii „Sfânta Vineri” - Herasca. Unele lăcaşuri au căzut sub lama buldozerului, altele au scăpat ca prin minune, fiind ascunse din calea dictatorilor. Lăsând bulevardele „curate”, pline de blocuri şi construcţii care făceau mândria regimului, câţiva oameni de bună-credinţă l-au sfătuit sau mai degrabă l-au păcălit pe Ceauşescu să lase în picioare câteva biserici din Bucureşti, propunându-i un compromis: mutarea lor în spatele arterelor de circulaţie. Astfel, au fost ascunse după blocuri clădirile în care oamenii se rugau lui Dumnezeu pentru pentru ca sufletele să le rămână drepte, în picioare. Inginerul Iordăchescu a fost omul care a realizat efectiv dificila mutare din loc a bisericilor. A fost numit „omul providenţial” sau „salvatorul de biserici”. După planurile şi calculele lui, opt biserici bucureştene au fost translate. Cei care au participat la aceste momente au rămas marcaţi. Pe de o parte, de grozăvia actului în sine, deoarece a ascunde bisericile era ceva ce nu se mai întâmplase în ţara noastră. Pe de altă parte, admiraţia faţă de geniul celui care a condus lucrările de mutare, de cele mai multe ori în grabă foarte mare sau în condiţii meteorologice vitrege.

Ctitoria lui Mihai Viteazul, strivită între blocuri

Ansamblul mănăstiresc Mihai Vodă, ctitorit de Mihai Viteazul pe când era ban al Craiovei, se afla pe fostul Deal al Spirii, numit ulterior Dealul Mihai Vodă. Construcţia bisericii era ca o emblemă a oraşului şi poate fi văzută pe multe desene şi hărţi ale vremii străjuind, alături de Dealul Mitropoliei, peisajul vechiului Bucureşti. În biserica mănăstirii se află celebra icoană făcătoare de minuni a Sfântului Nicolae, aceea despre care se spune că „a auzit” rugăciunea disperată a banului care urma să fie omorât. Condamnat la moarte de către Alexandru cel Rău, Mihai, în drum spre eşafod, a trecut pe lângă biserica Albă - Postăvari, în care se afla icoana despre care am amintit. A cerut să fie lăsat să se roage şi se spune că Sfântul Nicolae l-a scăpat de tăierea capului. Mihai a promis că va face o mănăstire cu hramul sfântului său binefăcător şi s-a ţinut de cuvânt. A ctitorit mănăstirea pe care credincioşii au numit-o ulterior după numele lui. Ridicată în jur de 1591, Mănăstirea Mihai Vodă a fost stavropighie a Patriarhiei de Constantinopol, fiind înzestrată cu 13 sate şi moşii, precum şi cu multe alte bogăţii şi daruri boiereşti. Mănăstirea a suferit destule de-a lungul vremii: incendii, cutremure şi inundaţii ale Gârliţei - un afluent al Dâmboviţei. Cea mai cumplită dintre toate a fost însă dărâmarea complexului de chilii şi, practic, desfiinţarea mănăstirii. În plus, impresionanta clădire a Arhivelor Statului, care era în curtea mănăstirii, a fost şi ea demolată. Dar măcar s-a putut păstra biserica în sine şi turnul-clopotniţă, ambele monumente de arhitectură.

Lucrările de translare a bisericii Mihai Vodă şi a turnului-clopotniţă au fost complexe şi spectaculoase. Biserica a fost translată 289 de metri în direcţia est, coborâtă de la cota 78,35 metri la 72,45 metri, iar clopotniţa a fost mutată 255,29 metri şi coborâtă aproape 5. Biserica, având o greutate de 3.100 de tone, a fost mutată prin mişcări succesive în spaţiu, lucrările desfăşurându-se din toamna lui 1984 până în primăvara lui 1985. Acum, biserica fostei Mănăstiri Mihai Vodă nu se mai vede de pe Splaiul Dâmboviţei, este sufocată în spatele blocurilor de pe strada Sapienţei.

Mutarea celei mai grele clădiri: Palatul sinodal de la Antim

Mănăstrirea Antim, unul dintre cele mai frumoase ansambluri mănăstireşti ale Bucureştilor, a fost mutilat atât prin demolarea cuhniei din nord-est şi a chiliilor din aceeaşi zonă, cât şi prin mutarea într-un alt unghi a Palatului sinodal, care întregea complexul arhitectural. Acesta din urmă a fost cea mai grea construcţie translată în România - 9.000 de tone -, la care s-a adăugat şi greutatea cărţilor din bibliotecă, de peste 1.000 de tone. Lucrările pregătitoare translării au durat mai bine de patru luni, iar rotirea în sine a clădirii s-a făcut la 21 ianuarie 1985, pe un ger de minus 18 grade, timp de 6 ore, pe o distanţă de aproape 10 metri. A fost mutată şi biserica o lună mai târziu, la 20,35 metri vest, pe o temperatură de minus 20 de grade.

Mănăstirea Antim, ctitoria Sfântului Antim Ivireanul, mitropolitul Ţării Româneşti, a fost construită între 1713 şi 1716 pe locul unei vechi biserici de lemn. Înzestrată cu pământuri de către boierii ţării, apoi cu renumita tipografie unde s-au publicat multe cărţi folositoare de suflet, Antimul a fost o vreme una dintre cele mai înfloritoare vetre monahale de la noi. Biserica mănăstirii a suferit şi ea mai multe viregii, printre acestea, la 1738, un mare cutremur în timpul căruia au căzut turlele, mai multe inundaţii ale Dâmboviţei, iar mai târziu, neglijenţa călugărilor greci în perioada fanariotă. În 1912, la clădirile complexului monahal de la Antim s-a adăugat Palatul Sfântului Sinod, când a luat fiinţă şi Biblioteca Sfântului Sinod, un tezaur de carte duhovnicească. Spre finele anului 1945, când vitregiile vremurilor au impus o întărire sufletească mai mare, la Antim au început să se întâlnească tot mai des oameni de cultură ai timpului, formându-se aici cenaclul „Rugul aprins”. Veneau la Antim profesori universitari, preoţi, călugări, intelectuali şi oameni de alte profesii, strânşi în jurul unor mari duhovnici, „Rugul Aprins” fiind axat pe spiritualitatea isihastă a rugăciunii lui Iisus. În sălile mari ale Palatului sinodal se organizau conferinţe, spaţiul devenind adesea neîncăpător. Între lucrările scrise de membrii cercului, amintim „Acatistul Rugului Aprins”, de Sandu Tudor, poemul „Călătorie spre locul inimii”, de Vasile Voiculescu , „Canonul” muzical omofon şi coral al lui Paul Constantinescu. Autorităţile comuniste au oprit întâlnirile de la Antim şi i-au trimis în temniţe pe părinţii Daniil Sandu Tudor, Adrian Făgeţeanu, Roman Braga, Felix Dubneac, fraţii Vasile şi Haralambie Vasilache, profesorul Alexandru Mironescu, pe Vasile Voiculescu, Paul Sterian şi Paul Constantinescu.

Din Schitul Maicilor a rămas doar biserica

Schitul Maicilor, ridicat în 1726, a fost un complex mănăstriresc a cărui arhitectură era de o frumuseţe rară, socotind după fotografiile rămase şi din povestirile sau amintirile celor care l-au văzut. În vara lui 1982, a fost mutată biserica din strada Schitul Maicilor nr. 23 în strada Antim Ivireanul nr. 49, adică mai întâi 58 de metri şi apoi alţi 22. Aceasta pentru că planurile dictatorului se mai schimbau şi, în timpul vizitelor la faţa locului, mai făcea ajustări. Chiliile erau construite în stil brâncovenesc, iar în curtea schitului existau şi clădirile atelierelor Institutului Biblic. Chiliile şi atelierele au fost demolate, mica mănăstire fiind desfiinţată. A rămas în picioare doar biserica schitului, astăzi aflată în capătul străzii Antim, înghesuită între casele scăpate şi ele ca prin minune de buldozer şi clădirea nouă a unui minister. Cu puţin timp înainte de a trece la Domnul, vrednicul de pomenire patriarh Teoctist a văzut ctitorită o altă mănăstire care se doreşte continuatoarea a ceea ce a fost Schitul Maicilor, Mănăstirea de la Popeşti-Leordeni. Acolo se lucrează obiecte necesare cultului, aşa cum se întâmpla la Schitul Maicilor.

Olari, biserica translată în 25 de ore

Biserica Olari, situată iniţial pe Calea Moşilor, la vedere, a fost mutată pe strada Olari, în spatele Blocului 4. Translarea s-a făcut la 22 septembrie 1982, în 25 de ore, pe direcţia sud-vest, cu 58 de metri, şi o altă deplasare de 22, 35 metri, la 5 decembrie 1983. A fost construită la sfârşitul secolului al XVIII-lea, restaurată în 1836, 1863, 1914, 1939; pictura bisericii amintite a fost refăcută în stilul şcolii Gheorghe Tattarescu, în 1869.

Biserica Olari a fost ctitorită de vornicul Dimitrie Racoviţă în 1758. În pisania bisericii, se spune: „ş...ţ ziditu-sâau această sfântă şi dumnezeiască biserică ş....ţ den temelie de pe cum se veade, de robul lui Dumnezeu dumnealui Dumitrasco Racovita Vel Vistier şi ramânând nişte bani de la robul lui Dumnezeu Mihai Bacanul, sâau dat la această Sfânta Mănăstire, dimpreună cu Iancu Capitanul, ajutorând şi alţi creştini pravoslavnici, în zilele Domnului nostru Io Scarlat Ghica Voevod, fiind Mitropolitul Chiriu din Filaretu; Octomvrie leat 1758”. Este numită a Olarilor pentru că, în acea zonă, erau gropile de unde se lua pământ de oale, în acest sens avem mărturie într-un document din 1752. Acum, biserica, deşi sveltă şi frumoasă, pare sufocată de blocurile din jur şi nu poate fi zărită din Calea Moşilor. Doar dacă ştii precis că este acolo, ajungi la ea, pătrunzând pe străduţa îngustă.

Alte biserici mutate din locul lor

Într-o litografie de C. Danielis, reprezentându-l pe Alexandru Ioan Cuza, înconjurat de mulţime, în drum spre Adunarea României din Dealul Mitropoliei, este desenată şi Biserica „Sfântul Ilie” - Rahova.

Ctitorie de la 1706 a Saftei Brâncoveanu, biserica a fost mutată de pe Calea Rahovei în strada Sfinţii Apostoli, pe o distanţă de 49 de metri, la 19 iunie 1984. Se află acum în apropierea Liceului „Mihai Eminescu” şi este destul de aproape de Mănăstirea Antim.

Biserica „Sfântul Gheorghe” - Capra a fost ridicată în 1877 de către Constantin Duţulescu zis Capra, un negustor de zarzavaturi, împreună cu soţia sa, Eufrosina. Evocată de Nicolae Steinhardt în „Jurnalul fericirii”, biserica a fost mutată din Şoseaua Pantelimon nr. 131 pe strada Fântânica, aproape 90 de metri, „ferită” astfel şi ea de privirile mai-marilor vremii.

Altă biserică mutată a fost „Sf. Ştefan” Cuibul cu barză, construită înainte de 1760 de clucerul Dona. Se afla pe strada Ştirbei Vodă, la nr. 95. A fost translată la 22 februarie, pe o distanţă de 12 metri, în spatele Blocului 25 din Ştirbei Vodă.

Agresată estetic de construcţiile din jur, Biserica „Sfântul Ioan Botezătorul”, dintre magazinele Unirea şi Cocor, se afla iniţial pe Bulevardul 1848, la nr. 41. Monumentul din secolul al XVIII-lea a fost mutat 23 metri. Prin translarea sa, prin dărâmarea altor altare din zona centrală a Bucureştilor (Albă - Postăvari, Spirea Veche, „Sfânta Vineri”) şi prin construirea la baza Dealului Mitropoliei a celor două blocuri, a fost eliminat orice lăcaş de cult din raza vizuală a Ceauşeştilor. Nici Catedrala patriarhală nu se mai observă ca altădată atât de bine din orice punct al Pieţei Unirii. Ascunzându-li-se clădirile emblematice ale credinţei, oamenii au ştiut că trebuie să se ferească de manifestările exterioare ale acesteia. Chiar şi imediat după 1989, oamenii încă îşi făceau cu teamă semnul crucii atunci când treceau pe lângă o biserică.

▲ Providenţialul inginer Iordăchescu

Actriţa Rodica Mandache i-a făcut un portret deosebit de sensibil inginerului Eugen Iordăchescu. „Are o figură de apostol. O siluetă subţire, părul alb ca o lumină, ochii albaştri ca marea. Este inginerul căruia, înainte de 1989, i se spunea numele şoptit şi cu frică. El e omul care a mutat 13 biserici, «blocuri care încurcau circulaţia». Prima construcţie translată a fost Schitul Maicilor, în vârstă de 200 de ani. De succesul acestei operaţiuni depindea soarta clădirilor bucureştene. Prima dată a fost curiozitatea ucigaşilor de clădiri - «chiar o face ăsta ce spune?». A doua oară a fost viclenie - «Hai să-i liniştim pe revoltaţi şi să le-nchidem gura celor din străinătate!». A treia oară... Descoperirea lui e fabuloasă. Dar poate că e prea mare pentru noi, cei care suntem atât de lenţi în decizii. Noi, care avem ca dicton: «nu ne deranjaţi, decât dacă ia foc casa». Pe urmă, pare cam periculos să ispiteşti soarta şi de altfel nu poţi cere izbândă şi reuşită de la Dumnezeu, dacă inima ţi-e împietrită. Lumea noastră a devenit un loc înfricoşător. Îşi mai aduce cineva aminte de acest inginer care, în vremuri de restrişte, vremuri pe care noi le-am uitat, acest inginer care, iluminat de durere, a făcut o mare descoperire şi a salvat, cum se putea pe atunci, blocurile şi bisericile, plecând cu ele la plimbare? A salvat aşa biserici, blocuri «care-ncurcau circulaţia» cu locatarii în ele, statuia Domniţei, Biserica «Sfântul Ilie», Olarii şi Mihai Vodă, Antim, Spitalul din Craiova şi atâtea altele. Astăzi, când vorbesc cu el, îmi vine să plâng. Acest om munceşte continuu cu mintea lui creativă. Nu are timp să câştige bani. Dacă ar fi avut, ar fi pus în aplicare «salvarea din calea Timpului»”, sunt cuvintele Rodicăi Mandache, care creionează astfel figura inginerului salvator de biserici.