„Calea împărătească”

Unul dintre sfinţitorii vieţii personale pe pământul românesc până la măsurile Domnului este Sfântul Cuvios Vasile de la Mănăstirea Poiana Mărului. Spaţiul dintre judeţele Buzău şi Vrancea este cu adevărat însămânţat cu seminţele Evangheliei şi udat cu lacrimile pocăinţei, înfrumuseţat cu lucrători ai hărniciei pentru sufletele oamenilor şi pentru înnobilarea cu asemănarea Raiului de pe pământ.

Între darurile luminoase împărtăşite de Hristos Domnul, în chip concret, fiecărei persoane îndreptate spre Izvorul vieţii veşnice, învierea din morţi şi începutul unei noi vieţuiri comunitare în lumea concretelor realităţi materiale şi a insistenţelor proiecţii virtuale, care îl izolează pe om de bogăţia sa spirituală pe care a primit-o la Botez, sunt şi rămân sfinţii! Ei sunt „vasele” învierii, permanent dăruitori de energii însufleţitoare şi vindecătoare de tot ceea ce ne închide în noi înşine, ajutându-ne, cu puterea harului Sfântului Duh, să ne deschidem, să ne oferim luminos unii altora prin bunătatea lăuntrică mereu hrănită de dorul de liniştea din inimi, izvorâtoare de bucuria îmbrăţişării fraterne şi de împlinirea comuniunii irenice, „precum în cer şi pe pământ”.

Pe bună dreptate, în această dimensiune a transfigurării, trecând dincolo de barierele orizontalităţii, prin multă credinţă, prin pocăinţă, îndreptare şi cultivarea virtuţilor neîncetat, gustăm din arvuna veşniciei, stând adesea la „prânzul Împărăţiei” cu Domnul, înconjurat de sfinţi care neîncetat ne oferă paradigma vieţii în Hristos.

Pentru că sunt deplini în Hristos („Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” - Galateni 2, 20), sfinţii ne ajută efectiv să-I facem loc Domnului în viaţa noastră. Astfel, dobândim înfierea prin care mintea se luminează, gândurile se pacifică, voinţa se îndreaptă, libertatea se adapă din izvoarele harului şi inima se deschide, devine încăpătoare pentru toţi cei pe care i-am urât, i-am refuzat, i-am îndepărtat, poate, fără a avea virtutea cea mai prietenoasă, dar şi cea mai sensibilă între toate: discernământul! Aşa putem înţelege de ce ne-a oferit calea şi metoda dobândirii lui Hristos în noi, prin ascultare, rugăciune, lepădarea de sinele păcătos şi unirea cu Dumnezeu, Sfântul Apostol Pavel, care arată pe viu, din experienţă, din trăire: „Toate le pot în Hristos, Cel ce mă întăreşte cu putere” (Filipeni 4, 13). Se spune că omul sfinţeşte locul, dar doar aceia care, asemenea sfinţilor, s-au sfinţit de către Hristos.

De la pacea Domnului, obţinută prin rugăciunea inimii, s-au convertit nu numai monahii celor zece obşti de către 12 vieţuitori în confreeria isihastă a Sfântului Vasile de la Poiana Mărului, un alt Sfânt Teodor Studitul în secolul 18, al iluminismului în Occident şi în Rusia, dar chemat la isihasm prin lucrătorii rugăciunii din inimi, prin care a rodit pacificarea dintre oameni într-o parte a ţării devenită „ţarina liniștitoare”, inclusiv pentru locuitorii harnici, cu viață atât de simplă, de curată și de evlavioasă, foarte aproape de cea a schiturilor care au atins în cătunele munților cifra de peste 200!, asemenea oazelor cunoscute ale sihăstriilor Neamțului sau Vâlcii!

În munții Buzăului, Sfântul Cuvios Vasile a realizat autentica școală a celui de-al doilea Athos, al românilor, așa cum a arătat un fiu vrednic al acelor locuri, Mitropolitul Firmilian al Olteniei.

Deși străini de noi ca neam, călugării ruși ori ucraineni, având ca stareț la Poiana Mărului pe Sfântul Cuvios Vasile, isihastul prin exce­lență, s-au împământenit în ospitatalitatea locală ortodoxă de limbă latină, dar de sensibilitate teologică bizantină şi astfel, acolo, înainte de Dragomirna ori Neamț din timpul Sfântului Paisie, s-au întrunit la şcoala sfintelor nevoințe ale călugărilor din timpul patristic, adoptând metoda Sfântului Cuvios Ioan Casian, a discernământului, prin care s-au deschis către Hristos, prin rugăciunea inimii, urmând atent tradiţiei din primul mileniu creștin.

Primele traduceri despre experiența rugăciunii lui Iisus s-au realizat la școala Sfântului Vasile de la Poiana Mărului, care a adus în plus, pe lângă echilibrul local al românilor, frățietatea și claritatea culturii latine şi bizantine, evlavia din ținuturile sale natale.

Astfel, simbioza duhovnicească, frățietatea reală și isihia din inimi și-au dat întâlnire la Curbura Carpaților prin rugători de origine și tradiție bizantină, românească și slavă. Așa se explică înflorirea isihastă, spiritual și cultural, în secolul 18 la români, prin Sfântul Paisie, care a vieţuit aproape patru ani la școala bizantină a isihasmului, apoi 17 ani la Sfântul Munte și în luminoasele ctitorii ale Moldovei și Țării Românești, florile cele mai frumoase rămânând ucenicii ierarhi isihaști: Veniamin Costachi, Sfântul Grigorie Dascălul și Sfântul Calinic de la Cernica.

Viețuirea isihastă echilibrată în obştea Sfântului Vasile de la Poiana Mărului a rodit și generat evenimentul filocalic din secolul 18, iluminist, dar luminat pentru întreaga crești­nătate din acel loc smerit, cu trăitori smeriți, harnici, darnici și irenici.

A urmat iradierea luminoasă a sfințeniei de aici până la Athos, prin ucenicul Sfântului Vasile - Sfântul Cuvios Paisie, apoi prin Filocalia Sfântului Nicodim Aghioritul, tipărită la Veneția, însă nu putem omite nici lucrarea în Țara Sfântă, prin cuviosul Irinarh Rosetti, pe Tabor, dar și a cuvioșilor athoniţi, ctitori ai Schitului Prodromu, de unde ne-am îmbogățit cu o altă culegere filocalică.

Filocalia de la Dragomirna, sub luminoasa inspirație a Sfântului Cuvios Paisie, a trecut hotarele Moldovei spre Optina Rusiei, iar la noi, în anii ‘30 ai secolului trecut, la Sibiu și apoi la București, prin părintele Dumitru Stăniloae. Filocalia nu mai este doar o colecție pentru monahii îmbunătățiți, ci s-a îmbogățit și conținutul, dar și dogoarea experienței mistice a trăitorilor rugăciunii, preoți, călugări și cuvioși.

Lumina pascală a isihiei de fiecare clipă, pentru orice nevoitor și doritor, ne arată prin părintele profesor Stăniloae de ce Filocalia, trăirea și lumina din inimi, a ajuns la Catedra de Mistică, la Școlile de Teologie și rămâne singura cale sigură spre Hristos, spre Sfântul Altar și, de aici, spre „altarul din inimi” al tuturor creștinilor, care trec zilnic din „noaptea” sufletească la învierea duhovnicească.

La momentul pomenirii Sfântului Cuvios Vasile de la Poiana Mărului la București, la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul”, s-a întrunit floarea teologilor de Spiritualitate și Dogmatică Mistică, cu prilejul unei aniversări, a părintelui profesor doctor Ștefan Buchiu, ucenic al părintelui Stăniloae prin ucenicii săi: pr. acad. Dumitru Popescu și Preafericitul Părinte Patriarh Daniel. Au fost prezenţi numeroşii tineri profesori discipoli ai părintelui Buchiu și studenți. Cred că Sfântul Vasile de la Poiana Mărului nu a fost absent nici din lumina din suflete, nici din semnele comuniunii fraterne și smerite, prezente la acest eveniment de la Facultatea de Teologie.

Sfântul Vasile ne învață, mai ales acum, să-i urmăm şi în teologie şi-n viaţă singura cale de întâlnire cu Hristos în noi şi între noi: „Calea împărătească”! Fără această simplă rânduială de sine rămâne tot cale spre izolare, singurătate şi speranţă! Iată câteva sfaturi ale Sfântului:

 „Părinţii poruncesc tuturor celor ce se luptă cu patimile să se ţină de calea împărătească, pe care nu se poate cădea, vieţuind adică în pustie, în doi sau trei, având drept bun sfătuitor frate pe frate.”

„Cel ce se linişteşte trebuie să ţină calea împărătească!”

„Dă-i trupului ca să aibă putere şi toată lupta ta întoarce-o spre mine!” (în vol: Sf. Stareţ Vasile de la Poiana Mărului, Introduceri în Rugăciunea lui Iisus şi isihasm, studiu introductiv de Dario Racannello, trad. de diac. Ioan Ică jr., editura Deisis, 2009, pp. 420, 427).

Totodată, un alt sfânt isihast al pământului românesc, Cuviosul părintele nostru Petroniu de la Schitul Prodromu, ne arată, la chemarea Bise­ricii noastre şi din iniţiativa Preafericitului Părinte Daniel, cinstitele sale moaşte vor fi deshumate joi, 27 aprilie, în prezenţa delegatului patriarhal, Preasfinţitul Părinte Varlaam Ploieşteanul. Toată viaţa de peste 90 de ani şi şapte decenii în monahism nimeni nu l-a văzut aşezat la vreo slujbă. Aceştia sunt călăuzitorii noştri pe Calea împărătească!