Cămașa pentru ieșitul la horă în a doua zi de Paști

În perioada interbelică, în satele românești încă se păstrau tradițiile, iar tinerele fete își coseau costumele de sărbătoare cu mâinile lor. Ieșitul la horă prima dată era un moment foarte important în viața unei fete, iar în satele de deal de pe Valea Slănicului din județul Buzău se întâmpla totdeauna în a doua zi de Paști. Doamna Cecilia Petrescu, custodele Muzeului „Timpul Omului” din Mânzălești, Buzău, ne spune istoria unei ii deosebit de frumoase, cusută și purtată chiar de mama sa, când a ieșit la horă, în 1931. 

Ieșirea pentru prima dată la horă era un eveniment major în viața fetelor din sat, iar părinții hotărau care era momentul acestei ieșiri. Evenimentul era important, constituia admiterea în rândul adul­ților, dar mai ales era semnalul pentru întreaga comunitate că fata se putea mărita, iar locul unde se putea găsi un soț potrivit pentru ea era chiar hora. Acolo, se cunoșteau mai bine tinerii, discutau, dansau împreună, iar părinții de ambele părți se interesau de felul lor de a fi, de starea tinerilor, a familiilor lor.

Fetele ieșeau la horă după 16 ani

„În satul nostru, după ce împlinea 16 ani, fata, îmbrăcată în costum popular, era însoțită la horă de mamă, bunică și uneori și de tată. Intratul în horă se făcea doar cu acordul părinților, iar pe tot parcursul evenimentului era atent analizată - cu cine dansa, dacă era un flăcău de familie bună, cum dansa și așa mai departe. Satul avea o ceată de flăcăi, adică băieți care nu fuseseră încă trimiși în armată, iar ei aveau rolul de a organiza horele din sat de peste an. Căutau și plăteau lăutarii (vioară, cobză, țambal mic), le găseau loc de dormit și ospătat, anunțau oamenii din sat și aveau grijă ca regulile să fie respectate conform tradiției locului. Orice horă se ținea într-o zi de sărbătoare”, povestește Cecilia Petrescu.

Hora din a Doua zi de Paști avea o însemnătate aparte, mai spune ea: „Cea mai spectaculoasă horă avea loc a doua zi de Paști. Începea pe la amiază și se forma pe categorii de vârstă: hora tinerilor, hora celor căsătoriți, hora bătrânilor, hora copiilor. Frumusețea cea mai mare o avea, desigur, hora tinerilor, fiindcă aici erau «băgate, pentru prima dată, fetele în danț» și tot aici își primeau «botezul» și băieții”, spune doamna Cecilia Petrescu. Mai afăm: „Horele din timpul verii se făceau afară, într-un loc dinainte știut, la umbra unui pom mare sau într-o curte. Iarna se dansa în saloanele hanurilor, «la Necula», «la Tică Ursache» etc. La hore participa aproape întreaga colectivitate, care urmărea cu mare interes pe cei care jucau, și spuneau: uite-l pe ăla, uite-o pe aia a lu’ cutare...”

Ia de horă

Custodele din Mânzălești relatează şi povestea iei de ieșit la horă a mamei sale, Rada, născută în 1914: „Mama mea avea 17 ani când a ieșit cu această ie la Hora de Paști, în primăvara anului 1931. A fost al nouălea copil din cei zece copii care au trăit ai familiei lui Costache Rădulescu (Marinoiu): trei băieți și șapte fete. A fost tare isteață la carte și ar fi vrut să se facă învățătoare, dar copiii de ţărani de atunci aveau prea puţine şanse să treacă de cursul primar, o şcolarizare mediocră putea fi asigurată mai mult băieţilor, fetele urmând acelaşi traseu ca şi mamele lor: munca în gospodărie, naşteri multiple şi chivernisirea avuţiei.

Pentru ieșitul la horă, mama și-a cusut o ie foarte frumoasă. Avea experiență la cusut, era la a doua cămașă, dar mai cususe una și pentru fratele ei mai mare, Alexandru. Ca toate fetele de la țară, a început de mititică să învețe migala cusutului de mână. A trebuit să aștepte răbdătoare să-i vină rândul la ieșit în horă, până s-au căsătorit surorile mai mari. Timpurile erau grele, iar pânza și firele trebuiau bine drămuite. Se hotărâse să facă pentru Paști două cămăși: una «la vedere», în șezătoare, iar cealaltă, «în ascuns», numai cu știința celor din familie. Aceasta a ieșit foarte frumoasă, fără asemănare în tot satul, și era special pentru a doua zi de Paști”.

Această minunată cămașă îmbrăcată de mama sa la prima horă din viață doamna Petrescu a expus-o în Muzeul „Timpul Omului”, astfel încât generațiile de tineri și tinere de azi nu nu­mai din zonă, ci și de oriunde ar veni, să poată cunoaște ce lucru de artă ieșea din mâinile fetelor de odinioară. Povestea începută se deapănă mai departe: „Cămașa pentru «ieșitul la horă» a cusut-o mama mea după tot tipicul vremii: cu altiță, în care este cusut cerul cu toate fru­musețile lui, model unic în compoziția cusăturii; cu încrețul care arăta pământul nostru sărac din care oamenii trebuiau să scoată hrana cu multă trudă; mânecile, pieptul și spatele le-a acoperit cu imaginea ei și a omului ei de care se va îndrăgosti, chiar dacă pe atunci nu-l știa încă, tatăl meu: o floare și un boboc uniți pe vecie. A înnobilat ia cu paiete și cu fir metalic argintiu. A fost mândră mama mea în această mândră ie! I-a purtat noroc, pentru că a avut o căsnicie frumoasă cu tatăl meu, deși vremurile au fost grele, și au fost binecuvântați cu opt copii”. Povestitoarea este al șaselea copil din cei opt - trei băieți și cinci fete.  

„Tata a fost fermecat când a văzut-o”

„Atunci când mama mea a avut permisiunea să iasă la horă, s-a îmbrăcat cu ia de sărbătoare, cusută în taină, și era frumoasă mama, sub­țirică, înaltă, cu o ținută demnă de o regină. Deși se cunoșteau de copii, când tatăl meu a văzut-o la acea horă, a fost pur și simplu fermecat. Trebuia să acționeze repede pentru că multe priviri erau ațintite către ea, de aceea a mers la mama ei și i-a cerut permisiunea să-i joace fata în ziua aceea. Așa era obiceiul atunci. S-au căsătorit peste trei ani, timp în care mama și-a completat zestrea. Fata trebuia să îmbrace casa, să știe regulile bunelor maniere, să știe să țeasă, să toarcă, să coasă, să știe să danseze orice dans din zonă, să facă mâncare gustoasă, să sape, să prășească, să  strângă fânul și, la nevoie, să meargă cu căruța cu boi, să taie lemne. Fata era pregătită de mică să ducă tot greul casei atunci când era nevoie. Am fost binecuvântată să fac parte dintr-o familie în care părinții mei s-au iubit și respectat”, povesteşte cu nostalgie și bucurie în același timp doamna Cecilia Petrescu.

„Copiii războiului”

După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, tatăl, Crăciun, născut în 1910, s-a angajat la Uzinele „Steagul Roșu” din Brașov, care atunci se numea Orașul Stalin,  de unde a ieșit la pensie. Mama Rada, cea cu ia fermecată, n-a vrut să plece să se facă orășeancă, a rămas în sat să lucreze pământul și să le insufle copiilor dragostea pentru tradițiile și obiceiurile locului. „S-a stins din viață la 96 de ani, într-o noapte, ca o flacără, fără să fi zăcut, având mintea lucidă. Citea cărți, era abonată la ziare. Ne povestea că pe timpul războiului, fiind printre puținele care știau carte din sat, ea le citea femeilor scrisorile venite de pe front. A ținut destul de mult secretul morții unicului fiu al unei vecine, care mai trăia doar cu nădejdea întoarcerii sprijinului ei din război”.

Amintindu-și despre greutățile prin care au trecut părinții ei, Cecilia Petrescu îi numește „copiii războiului”, referindu-se la faptul că prima conflagrație mondială le-a traumatizat copilăria, iar a doua, întreaga viață, prin cursul luat de situația politică de după aceea. Dacă mama sa provenea dintr-o familie cu zece copii, tatăl avea opt frați, pentru că pe vremea aceea familiile țăranilor așa erau. Copiii erau bogăția lor, dar asigurau și brațele de muncă în gospodărie.

Mama Rada le-a predat fetelor tot meșteșugul mâinilor, spune Cecilia Petrescu: „După naș­terea mea, în 1950, pentru că începuseră să apară mărfuri industriale, femeile își coseau din ce în ce mai puțin ii. Dar mama ne-a învățat să țesem pânză, cuverturi și preșuri, să coasem pe șervete motive populare folosite la cusutul iilor: cruciulițe, puncturi, lănțișoare, gurița păpușii, tivuri simple cu găurele. Ne-a învățat să toarcem lână și cânepă, să urzim și să năvădim fire pentru războiul de țesut. Iile cusute de mama, dar și cele pe care ni le-au lăsat moștenire bunicile noastre le purtăm și azi la diferite manifestări populare și sărbători. Eu, devenind învățătoare în anul 1970, am continuat să duc mai departe, prin elevii mei, moștenirea de suflet lasată de mama”.

Obiceiul „Baba și Unchiașul”

„Mama îmi povestea că în copilăria sa, la Hora de a Doua zi de Paști erau prezenți «Baba și Unchiașul».” Aceştia scoteau la joc fetele și băieții pentru prima dată. Unchiașul lua fetele de la părinți, le dansa puțin, după care le prindea în stânga câte unui fecior cu care trebuiau să danseze în ziua aceea. Baba, fără a mai cere acordul părinților, dansa puțin cu feciorii care ieșeau prima dată la horă și-i ducea în dreapta unor fete despre care vorbiseră înainte. Fetele trebuiau să danseze la următoarele hore cu oricare flăcău care le invita la joc. Un băiat refuzat de o fată, fiind umilit, putea cere lăutarilor să-i cânte „marșul de plecare”, iar fata era obligată să părăsească hora. La hora din sat se jucau următoarele dansuri: Hora Mare, Frunza, Ciuful, Căzăcelul, Sârba, Slănicul,  Sfredelușul, Morărașul, Ațica, Brâul, Ovreicuța, Iancu, Păpurelul, Zdrobuleanca, Zuralia, Ca la Breaza, Ciobănașul, Mândrulița, Foc­șeneasca, Șchioapa, Jianul, Foaia Părului și multe altele, bine cunoscute de lăutarii satului. 

„Hora din sat ținea până seara târziu, moment în care copiii erau trimiși acasă, bătrânii mergeau și ei la casele lor și rămâneau doar tinerii, care continuau petrecerea. Dacă se întâmpla ca un membru din familie să moară, ceilalți membri nu jucau timp de un an. Atunci când reintrau în joc, neamurile celui decedat aruncau cu monede pe jos ca să joace pe bani, «nu pe pieptul mortului». De fapt, una dintre caracteristicile cele mai profunde ale horei era sacralitatea acesteia ca cerc închis. Hora nu se deschidea pentru oricine și oricând”, a precizat Cecilia Petrescu, custodele Muzeului „Timpul Omului” de la Mânzălești, județul Buzău.