În istoria României a existat o perioadă când ţara a înregistrat unul dintre cele mai ridicate ritmuri de dezvoltare din lume. Se întâmpla în timpul domniei regelui Carol I, când România era numită în presa britanică a vremii „Japonia Europei“. Totul pe seama unui spor natural considerabil, bazat pe o natalitate cu mult peste cea înregistrată în zilele noastre, deoarece familiile se constituiau în spiritul principiilor creştine.
Traiul nostru zilnic nici nu poate fi comparat cu cel din urmă cu un secol, potenţial vorbind, ne putem crea o bunăstare materială, confortul poate fi dus la cele mai înalte niveluri şi avem posibilitatea să oferim copiilor o educaţie de cea mai bună calitate. Dar, din păcate, toate aceste posibilităţi rămân nefructificate. Numărul căsătoriilor este în scădere, cel al divorţurilor în creştere, natalitatea nu mai depăşeşte mortalitatea şi dacă am socoti numărul tuturor copiilor avortaţi după 1989, am constata că am fi putut avea o populaţie a României cu câteva milioane bune mai mare.
Sigur, în ciuda ritmurilor de creştere economică, nu putem vedea România din timpul lui Carol I drept un paradis al bunăstării. Mare parte din populaţie trăia în sărăcie, confruntându-se cu o serie de lipsuri cărora nu avem nici un motiv să le ducem dorul. Dar cel puţin într-un domeniu ar trebui să privim cu luare-aminte în urmă. Pe atunci, românii îşi respectau tradiţiile strămoşeşti cu sfinţenie, întemeiau familii, primeau toţi copiii dăruiţi de Dumnezeu, nu concepeau ideea de a-şi abandona sau avorta pruncul, oricât de mulţi ar fi avut deja în bătătură. Şi soţii nu divorţau, îşi respectau cu stricteţe legământul făcut în faţa lui Dumnezeu. Toate acestea au dus România la maxime istorice din punct de vedere demografic care cu greu ar mai putea fi imaginate, ca să nu mai vorbim de atins, astăzi.
Natalitate crescută în urmă cu un secol
Se ştie, puterea unei ţări este dată în primul rând de numărul oamenilor care trăiesc pe teritoriul său. În perioada la care ne referim, populaţia României, o ţară formată doar din cele două principate, Ţara Românească şi Moldova, a crescut de la 4 milioane în 1866 la 6,5 milioane de locuitori în 1905, potrivit lucrării „Progresele economice ale României, îndeplinite sub domnia MS Regelui Carol I (1866-1906)“, scrisă de Leonida Colescu, ilustrul director al Serviciului General de Statistică din acea vreme, la împlinirea a 40 de ani de domnie ai lui Carol.
De unde provenea această creştere demografică? „Este evident, nu era rezultatul unui schimb de populaţie, nici al unei migraţii - nu veniseră locuitori din alte zone învecinate, chiar dacă s-a înregistrat un oarecare fenomen de mici dimensiuni al trecerii din Ardeal către Principate -, ci se baza, în primul rând, pe o natalitate deosebit de ridicată şi, de aici, pe un spor natural aproape permanent constant“, explică Vladimir Alexandrescu, consilier în cadrul Institutului Naţional de Statistică (INS). Dacă în 1866 încă era un spor natural negativ, cu o diferenţă de aproximativ 30.000 de persoane, zece ani mai târziu sporul natural era pozitiv, de aproximativ 40.000 anual, pentru ca în 1905 să ajungă la o diferenţă pozitivă de peste 85.000 de persoane. „Este foarte interesant să reţinem numărul născuţilor, aproximativ 248.000 în anul 1905 la o populaţie de 6,5 milioane, şi să comparăm cu natalitatea din perioada în care trăim“, spune Vladimir Alexandrescu. În anul 2013 s-au născut sub 180.000 de copii vii, la o populaţie rezidentă de circa 20 milioane de locuitori. Comentariile sunt de prisos.
Numărul căsătoriilor s-a dublat
Creşterea natalităţii a fost influenţată şi de creşterea numărului căsătoriilor, de la 23.000 în 1866 la 51.000 în 1905. „O dovadă că familia românească, în sens tradiţional, era foarte puternică şi oamenii nu agreau alt tip de relaţie decât această căsătorie consfinţită şi civil, dar în primul rând religios! Pentru că, în acel moment, dacă obligaţia de a se încheia acte civile pentru căsătorie funcţiona mai mult sau mai puţin, obligaţia de a consfinţi căsătoria în sens religios funcţiona întotdeauna. Noţiunea de divorţ era o chestie cu totul excepţională, o ciudăţenie, taxată imediat de comunitate. Familia se destrăma cu foarte mare greutate, şi destrămarea formală, deci printr-un act administrativ care să exprime acest lucru, era o raritate în acele vremuri“, mai spune Vladimir Alexandrescu.
Cum poate fi explicată această creştere demografică? „Ţine de psihologia românului care dorea o familie cu mulţi copii. Dar există şi un argument economic în spate, fiecare familie, pentru că erau mai ales familii ţărăneşti, se gândea că având mulţi copii, de preferinţă băieţi, se crea posibilitatea, în timp, de a avea o forţă de muncă suplimentară în cultivarea pământului. Dar era şi unul dintre motivele de mândrie ale soţilor: cu cât o femeie avea mai mulţi copii, cu atât era mai bine privită în cadrul comunităţii în care trăia. Ideea de abandon, care a apărut în vremurile noi, nu putea să-şi facă loc în mintea românilor de atunci. Oricât de dificil ar fi fost de crescut un copil, nimeni nu şi-l abandona, nimeni nu şi-l lăsa pe drumuri“, explică Alexandrescu.
Creştere economică explozivă
Această creştere demografică, bazată pe spor natural, este susţinută şi de o creştere economică. În plan agricol, suprafaţa semănăturilor din România a crescut de la peste 2 milioane de hectare în 1866 la 5,4 milioane în 1905, deci, o extindere explozivă a suprafeţelor cultivate: mai mult decât dublu în 40 de ani! Iar producţiile au avut o creştere şi mai radicală. Grâul, de la 6,5 mil. hectolitri la 36 mil., deci o creştere de şase ori, iar porumbul de la 5,8 mil. la 20 de mil. în patru decenii. Şi încă un detaliu: „Grâul produs în România, poate şi pentru că nu erau folosite deloc îngrăşăminte, în afară de cele naturale, era un grâu de o foarte bună calitate, România fiind considerată grânarul Europei. Dar nu neapărat pentru cantitatea exportată, pentru că producţiile noastre erau totuşi producţiile unei ţări mici, ci pentru că erau foarte bune. Grâul românesc ajungea chiar în ţări mari producătoare, cum era Franţa, fiind folosit ca adaos pentru înnobilarea făinii de acolo. În amestec, făina rezultată din grâul românesc era pusă împreună cu făina din grâul franţuzesc şi rezulta acea făină excepţională de patiserie pe care o aprecia toată Europa. Era un soi foarte vechi, posibil perpetuat de pe vremea dacilor, care era foarte productiv şi în acelaşi timp foarte bogat în substanţe nutritive“, mai spune Vladimir Alexandrescu.
Un alt salt, care a fost cu totul excepţional, este cel legat de producţia de petrol, care plecase de la aproape 6.000 de tone şi ajunsese, peste patru decenii, la 500.000 de tone. „Moment în care România, la începutul secolului XX, devenise al doilea mare producător de ţiţei din lume, după Statele Unite. Şi aşa au mers lucrurile până spre al Doilea Război Mondial. Important este că pe lângă extracţie, apăruseră deja şi sisteme de rafinare (fapt istoric, ţara noastră a fost prima ţară din lume care a trecut la prelucrarea industrială a ţiţeiului, devansând, cu doi ani, SUA!). România a devenit în timp una din ţările unde se făcea o rafinare foarte bună şi mai târziu o ţară în care s-au produs tehnologii de înaltă performanţă necesare extracţiei şi prelucrării petrolului, exportate în toată lumea. Şi aşa România a devenit unul dintre marii furnizori de utilaj petrolier ai planetei, postură care ţine astăzi doar de domeniul istoriei“, conchide Vladimir Alexandrescu.
Datorită evoluţiei surprinzătoare, România a fost numită, de presa britanică, „Japonia Europei“. După cum se ştie, Japonia, în doar câteva decenii, a făcut saltul de la o înapoiată ţară medievală la o putere industrială de primă mărime.
Despre anii de atunci şi despre cei ce au urmat, în plan economic şi în plan demografic, ar fi bine să privim cu mai multă atenţie acum, când majoritatea experţilor noştri în materie de populaţie avertizează asupra unui risc ce ar fi fost de neconceput în urmă cu un secol: depopularea ţării, ca urmare a unei continue scăderi demografice generate deopotrivă de un spor natural permanent negativ şi de o puternică migraţie externă.
