Canonul cel Mare este o minune a imnografiei bisericeşti, un text de o forţă şi frumuseţe ieşite din comun. Cuvintele sunt uimitoare: avem în canon şi antropologie creştină şi ascetică: trupul trebuie să participe la pocăinţă, ca parte integrantă a fiinţei omului. Canonul este o convorbire a celui care se pocăieşte cu propriul lui suflet.
În seara aceasta, în biserici se va săvârşi rânduiala Deniei (Utreniei) cu citirea integrală a Canonului cel Mare de pocăinţă al Sfântului Andrei Criteanul. De obicei, această denie specială se săvârşeşte miercuri seara, pentru ziua de joi din săptămâna a cincea a Postului Mare, dar cum anul acesta miercuri sărbătorim praznicul Bunei Vestiri, pentru care se face încheierea joi, Canonul de pocăinţă se va citi luni seara. Praznicele împărăteşti presupun o rânduială specială, de bucurie mare, când nu se posteşte aspru, ca în cazul zilelor în care se săvârşeşte Canonul de pocăinţă.
Sfântul Andrei Criteanul, între slujirea lui Dumnezeu şi slujirea aproapelui
Sfântul Andrei, Arhiepiscopul Cretei (a nu fi confundat cu mucenicul omonim, prăznuit pe 17 octombrie), a trăit în a doua jumătate a secolului al VII-lea şi prima jumătate a secolului al VIII-lea, fiind ierarh în insula Creta. În descrierea vieţii acestui mare sfânt al Ortodoxiei, Cuviosul Nichita patricianul († 836) spune că Andrei s-a născut la Damasc şi a fost mut până când a fost împărtăşit, la vârsta de 7 ani. La o vârstă fragedă (15 ani), după ce studiase în Damasc ştiinţele vremii, el a părăsit casa părintească şi s-a mutat la Ierusalim, la Frăţia Sfântului Mormânt, iar mai târziu a ajuns la Constantinopol, unde a fost hirotonit diacon, slujind în această treaptă timp de 20 de ani. Ca diacon, s-a ocupat de administrarea unui orfelinat şi a unui azil de bătrâni din capitala Imperiului Bizantin. În timpul păstoririi Patriarhului Cyrus al Constantinopolului, Andrei a fost hirotonit Episcop pe seama cetăţii Gortina din insula Creta, primind şi funcţia de Arhiepiscop al Cretei. În această funcţie, noul ierarh a fost impulsionat să semneze, la îndemnul împăratului Filip Bardanes, o hotărâre sinodală de reînnoire a monotelismului. Se presupune că acest fapt, reparat prin repudierea ulterioară a acelui pseudosinod, l-a şi determinat ulterior să regrete ceea ce a făcut şi să compună vestitul Canon de pocăinţă. În Creta, Sfântul Andrei a continuat activitatea filantropică, deschizând noi orfelinate şi aziluri pentru bătrânii singuri. În data de 4 iulie 740, în timpul întoarcerii din una din călătoriile sale la Constantinopol, Sfântul Andrei s-a mutat la veşnicele locaşuri, fiind înmormântat în Biserica „Sfânta Anastasia“ (astăzi biserica poartă numele Sfântului Andrei Criteanul) din insula Lesbos, Marea Egee. Cinstitele sale moaşte, după cum spune un călător rus din sec. al XIII-lea, făceau multe minuni la mănăstirea care-i purta numele, în Constantinopol, Sfântul Andrei fiind considerat mare făcător de minuni. Pomenirea sa a fost săvârşită, de-a lungul vremii, la date diferite, dar cea mai răspândită este cea a mutării sale la Domnul, adică 4 iulie.
Predicator iscusit şi compozitor de imne de preaslăvire a lui Dumnezeu
Sfântul Andrei Criteanul este cunoscut ca mare predicator, până la noi ajungând aproape 60 de predici la duminici şi sărbători, dintre care 30 sunt tipărite, dar cel mai mult el este cunoscut în calitate de melod, în sensul că a compus multe imne liturgice, tropare, irmoase şi stihiri. De numele Sfântului Andrei este legat genul liturgic de Canon cu nouă cântări, dintre care cel mai cunoscut este, bineînţeles, Canonul cel Mare de pocăinţă, alcătuit din 250 de tropare şi 11 irmoase şi care relatează despre căderea omului în păcate şi întoarcerea lui prin pocăinţă. Pe lângă acest canon, Sfântul Andrei a mai compus canoane la marile praznice împărăteşti (Naşterea Domnului, Boboteaza, Întâmpinarea Domnului, Buna Vestire, Florii, Învierea Domnului, Schimbarea la Faţă, Naşterea Maicii Domnului, Zămislirea Sfintei Ana, Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul şi la unii sfinţi).
Canonul cel Mare, reflexie a nevoii de pocăinţă
Profesorul Olivier Clement de la Institutul „Sfântul Serghie“ din Paris spunea despre Canonul Sfântului Andrei că „descrie nestatornicia şi fragilitatea vieţii noastre, în timpul căreia nu reuşim să facem nimic, dar şi lipsa de consistenţă a timpului, pentru că timpul trece ca un vis, iar viaţa se scurtează; omul este cuprins de repulsie şi disperare în faţa faptelor săvârşite, a tulburărilor şi grijilor care-l cuprind atunci când vrea să evite meditaţia asupra propriei efemerităţi... Părinţii pustiei scriu despre unul din cele mai mari păcate, uitarea de Dumnezeu, adică a propriei persoane şi a tainei celuilalt, care este adevărul lucrurilor; aceasta este asemenea visării cu ochii deschişi, plină de lucruri goale care risipesc sufletul“.
Profesorul de teologie liturgică al Universităţii „Sfântul Tihon“ din Moscova, M. S. Krasoviţkaia, spune despre Canonul cel Mare că reprezintă „o minune a imnografiei bisericeşti, un text de o forţă şi frumuseţe ieşite din comun. Cuvintele sunt uimitoare: avem în canon şi antropologie creştină şi ascetică: trupul trebuie să participe la pocăinţă, ca parte integrantă a fiinţei omului. Canonul este o convorbire a celui care se pocăieşte cu propriul lui suflet şi aceasta încă de la primele cuvinte, apogeul atingându-se la Condacul cântat după cântarea a şasea: «Suflete al meu!»“.
O particularitate a Canonului cel Mare constă în utilizarea largă a imaginilor şi persoanelor biblice, atât din Vechiul, cât şi din Noul Testament. Prin aceste exemple sufletul este atenţionat să-şi amintească de oamenii drepţi care i-au bineplăcut lui Dumnezeu şi să le urmeze pilda, chiar dacă până atunci a făcut contrariul.
Pătruns de un sentiment profund de pocăinţă, Canonul Sfântului Andrei corespunde pe deplin spiritului Postului Mare. În canon sunt prezentate şi evenimente din istoria vetero şi neotestamentară, începând de la căderea protopărintelui Adam şi până la Înălţarea Domnului Hristos. Sfântul Andrei aplică într-un mod cu totul personal fiecare eveniment biblic relatat unei stări a sufletului păcătos, influenţându-l spre îndreptare şi sfinţire.
În săptămâna a cincea din post, la Denia specială se citeşte şi viaţa Sfintei Maria Egipteanca, a cărei pomenire se face pe 30 martie şi în a cincea duminică din Postul Sfintelor Paşti. Aceasta a constituit, prin pocăinţa arătată, unul din cele mai grăitoare exemple ale înnoirii sufletului omului păcătos.
Citirea Canonului Sfântului Andrei Criteanul a atras întotdeauna un mare număr de credincioşi. Canonul este lung, corul cântă lin, iar preoţii intonează foarte impunător troparele. Toate acestea îi fac pe creştinii ortodocşi să nu observe trecerea timpului, concentrându-se asupra problemelor duhovniceşti pe care le trezeşte acest minunat canon în sufletul lor.
Întregul Canon este un apel la suflet să se trezească la realitatea duhovnicească şi să trăiască în curăţie. Domnul a venit să-i cheme pe cei păcătoşi, nu pe cei drepţi la pocăinţă. Forţa şi sinceritatea pocăinţei nu sunt legate de adâncimea căderii spirituale. Dimpotrivă, forţa pocăinţei, capacitatea de a vedea necurăţia din adâncul sufletului şi de a o scoate cu bărbăţie la lumină reprezintă tot atâtea semne de înălţime a spiritului care mărturiseşte faptul că omul a început şi continuă lupta duhovnicească.
