Cântarea pocăinţei

Canonul cel Mare sau Canonul de pocăinţă, alcătuit de Sfântul Andrei Criteanul în secolul al VII-lea, ne îndeamnă la începutul fiecărui Post al Paştilor să ne smerim sufletul, să ne schimbăm viaţa şi să urmăm tuturor drepţilor care au bineplăcut lui Dumnezeu de-a lungul istoriei neamului omenesc. Fiecare tropar al acestui canon de umilinţă este un îndemn la urmarea lui Hristos, la îndreptarea vieţii şi moştenirea Împărăţiei cerurilor.

Canonul cel Mare este o alcătuire imnografică a Sfântului Andrei, Arhiepiscopul Cretei (†740). De-a lungul timpului, canonul a cunoscut, cu siguranţă, modificări şi adaptări, pentru că astăzi apar şi tropare în care este amintit chiar autorul lui. Canonul se citeşte în primele patru zile din Postul Mare, fragmentat, iar integral în joia (miercuri seara) din săptămâna a cincea a Postului, săptămână închinată Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca.

Despre Sfântul Andrei nu se cunosc foarte multe detalii. El s-a născut pe la anul 660 în Palestina. În tinereţe s-a lepădat de lume şi a intrat în Lavra Sfântului Sava. Ulterior a ajuns la Constantinopol, unde a supravegheat casele de copii, făcând multă milostenie. Pe la anul 712 a devenit arhiereu în insula Creta. Povestitorii vieţii sfântului spun că datorită rugăciunilor lui, arabii nu au cucerit insula. S-a mutat la Domnul în anul 740, iar Biserica îi săvârşeşte pomenirea în data de 4 iulie.

Canonul Sfântului Andrei Criteanul este cel mai mare canon din slujbele ortodoxe, având aproape 250 de tropare în toate cele nouă cântări. Canonul include şi cântarea a 2-a, care lipseşte, de obicei, în celelalte canoane. După conţinut, Canonul cel Mare nu este legat de slujbele Postului Mare, probabil pentru că Sfântul Andrei nu l-a scris pentru a fi inclus în slujbe. Unele strofe ale canonului ne dau de înţeles că acesta a fost scris de Sfântul Andrei la bătrâneţe, cu puţin timp înainte de a se muta la cele veşnice. În unele tropare citim apelul direct la pocăinţă, câteodată venind chiar din partea lui Dumnezeu, iar în altele sunt exemple din Sfânta Scriptură despre păcat şi pocăinţă. Canonul are imagini biblice aşezate, de obicei, în ordine cronologică. În cântarea a 8-a se trage oarecum o concluzie a Vechiului Testament: „Pe toţi cei din Legea Veche, i-am adus ţie, suflete, spre pildă”. Tematica din Noul Testament apare sporadic în cântările 1-8, dar este dezvoltată mai ales în a doua parte a cântării a 8-a şi în cântarea a 9-a. Canonul cel Mare reprezintă una din cele mai frumoase poezii bisericeşti bizantine. Textul canonului se regăseşte în unele din cele mai vechi manuscrise ale Triodului din sec. X-XII. Din aceste manuscrise reieşea legătura canonului cu cea de-a 5-a săptămână din Postul Mare, când era rânduit să se citească acesta, fragmentat sau integral. Părintele Alexander Schmemann spunea în lucrarea despre Canonul cel Mare că acesta „poate fi descris ca un plâns de pocăinţă care ne deschide necuprinsul şi întregul hău al păcatului, care cutremură sufletul cu sentimente de pocăinţă şi de speranţă”.

Cântarea care ne aminteşte de timpul pierdut

Autorul Canonului nu se deplânge doar pe sine, ci şi întreaga omenire care a păcătuit. El aminteşte de toate greşelile şi păcatele, începând cu cea a lui Adam până la cele menţionate în Noul Testament. Sfântul Andrei nu pomeneşte, pur şi simplu, păcatele strămoşilor, ci le şi trăieşte, ca şi cum ar fi ale sale: „Râvnind neascultării lui Adam celui întâi-zidit, m-am cunoscut pe mine dezbrăcat de Dumnezeu şi de împărăţia cea pururea fiitoare~ (cântarea 1). Greşelile strămoşilor devin prefigurări ale patimilor care îl chinuie pe om: „În locul Evei celei trupeşti, făcu­tu-s-a mie Evă înţelegătoare gândul cel cu poftă trupească, arătându-mi cele plăcute” (cântarea 1). Sau alt exemplu: „Cui te-ai asemănat, mult păcătosule suflete? Numai lui Cain celui dintâi şi lui Lameh aceluia? Ucigân­du-ţi cu pietre trupul prin fapte rele şi omorându-ţi mintea cu pornirile cele nebuneşti” (cântarea 2: „Vedeţi, vedeţi!”). Aici Sfântul Andrei îi urmează în gândire Sfântului Maxim Mărturisitorul, pentru care Cain este „legea firii” care s-a răsculat împotriva lui Abel, adică împotriva minţii, aşa cum este tâlcuită simbolic aceasta, ca să o ucidă. Sfântul Maxim scrie astfel în „Ambigua” (Răspunsuri către Talasie, întrebarea nr. 49): „Iar dacă fericitul Abel ar fi păzit această rânduială şi n-ar fi ieşit împreună cu Cain la câmp, adică în oceanul contemplaţiei naturale, înainte de a ajunge la nepătimire, nu l-ar fi ucis legea trupului, care şi se numeşte Cain, năvălind asupra lui cu viclenie şi amăgindu-l prin cele de-a dreapta în cursul contemplării lucrurilor, înainte de deprinderea desăvârşită”. Sfântul Andrei aminteşte în canon despre drepţii din Vechiul şi din Noul Testament ca să-şi mustre sufletul pentru lenevie şi păcătoşenie, chemându-l să le urmeze celor care au procedat altfel: „Lui Iosif cel drept şi minţii lui celei curate urmează, ticălosule şi neiscusitule suflete, şi nu te murdări cu pornirile cele nebuneşti, făcând fărădelegea pururea” (cântarea 5). Canonul reprezintă o panoramă istorică în care este schiţată istoria păcatului omenesc şi a dreptăţii omeneşti, a îndepărtării de Dumnezeu şi a apropierii de El. Conţinutul canonului este hristocentric, în fiecare cântare amintindu-se de mântuirea care vine prin Hristos: „Fă-mi mie scăldătoare sângele cel din coasta Ta, totodată şi băutură şi apa iertării ce a izvorât, ca să mă curăţesc cu amândouă, ucigându-mă şi bând, ca pe o ungere şi băutură, Cuvinte, cuvintele Tale cele de viaţă” (cântarea 4). Singura cale de curăţire este prin Hristos, prin trezvie şi lucrare. Doar astfel ajungi să-L vezi pe Dumnezeu.

Canonul cel Mare al Sfântului Andrei continuă şi sintetizează învăţăturile Părinţilor de până la el, pentru că aici găsim citate din Sfinţii Meliton de Sardes, Efrem Sirul, Grigorie Teologul, Grigorie de Nisa şi Maxim Mărturisitorul. Sfântul Andrei a reuşit să facă o sinteză din învăţătura acestor sfinţi despre pocăinţă şi să le fixeze în poezia sa minunată.
Tot ceea ce ni se oferă prin acest canon al Sfântului Andrei este biblic, bisericesc, urmare a experienţei ascetice a Părinţilor, mişcare a inimii, îndepărtarea de omul cel vechi şi muritor şi dobândirea hainei lui Adam cel Nou, adică Iisus Hristos, Domnul nostru.