Cântările Floriilor - prevestiri ale Patimilor şi Învierii Domnului

Floriile au o semnificaţie specială în viaţa spirituală a creştinilor, deoarece este sărbătoarea înnoirii speranţelor, aducătoare de bucurie, izvorâtă din aceea că Hristos Domnul vine să Se jertfească pentru mântuirea omului şi a întregii lumi. Venirea Floriilor ne face să retrăim într-un mod cu totul aparte şi real, în fiecare an, sentimentul că Fiul lui Dumnezeu vine "spre Patimă ca un Miel", ca să ne împace, prin jertfa Sa acceptată în mod liber, cu Dumnezeu Tatăl şi, prin Învierea Sa din morţi, să ne facă pe noi părtaşi Învierii Sale.

Este adevărat că evenimentul Intrării în Ierusalim a Domului Iisus Hristos s-a petrecut cu două milenii în urmă, însă prăznuirea liturgică reprezintă o intrare a Bisericii în eveniment. În Biserică, actualizăm şi valorificăm trecutul cu evenimentele răscumpărătoare petrecute şi pătrundem tot mai plenar sensul acestor acte fundamentale legate de existenţa noastră. Pentru fiecare dintre noi, care suntem mădulare ale Trupului tainic al lui Hristos, evenimentele însemnate în calendar au semnificaţia prezentului, a lui astăzi, fiindcă Biserica transcende temporalul şi istoricul şi-l face, în Duhul Sfânt, să devină de fiecare dată prezent, iar pe fiecare dintre noi ne face contemporani (în sens duhovnicesc) faptelor şi evenimentelor petrecute.

Descrierea pelerinei Egeria privind sărbătoarea Floriilor

Se cunoaşte că încă din secolul al IV-lea, creştinii celebrau Floriile într-un mod cu totul special. Unele menţiuni fac referire la felul prăznuirii Intrării Mântuitorului în Ierusalim. Pelerina apuseană Egeria (alias Silvia sau Etheria), în jurnalul său de călătorie la Locurile Sfinte, ne vorbeşte despre procesiunea ce se organiza în această zi după săvârşirea Sfintei Liturghii. Toţi creştinii se strângeau pe la orele 13 şi mergeau împreună cu slujitorii şi episcopul cetăţii pe Muntele Măslinilor, până la locul de unde Domnul S-a Înălţat la cer. De aici, pe la orele 17, coborau către Sfânta Cetate, iar creştinii de toate vârstele şi copiii, mergând înaintea episcopului cu ramuri de finic şi de măslin, strigau: "Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului." Ajungând în cetate, mergeau la Biserica Sfintei Învieri unde săvârşeau slujba Vecerniei. Această frumoasă tradiţie s-a transmis şi la poporul nostru, până astăzi.

Numele sărbătorii, Florii (derivă din latinescul Florilia) sau Stâlpări, trimite şi la anotimpul primăverii, al reînvierii întregii firi. Sărbătoarea aceasta este încreştinarea vechii sărbători păgâne Floralia, pe care romanii o închinau zeiţei Flora, patroana înfloririi plantelor, mai ales a cerealelor. Biserica i-a dat conţinut şi formă noi, legate de Intrarea triumfală a Mântuitorului în Ierusalim şi de înnoirea lumii prin Jertfa şi Învierea Sa din morţi.

Hristos, Mirele Bisericii, intră de Florii în Ierusalim să învingă moartea

Prin cântările care se cântă în săptămâna dinaintea praznicului Foriilor, Biserica se pregăteşte să-L întâmpine pe Hristos, Mirele ei, Care o va câştiga pentru Sine pentru totdeauna, prin jertfa Sa, şi o va răpi din închisoarea iadului şi a morţii. Biruinţa Sa asupra morţii ne prilejuieşte tuturor, celor care constituim Biserica Sa, o bucurie unică, fiindcă devine în mod implicit biruinţa noastră asupra iadului şi a stricăciunii morţii, în Hristos. Biruinţa noastră presupune înălţarea ramurilor virtuţilor, constând în efortul personal al postirii prin care biruim patimile şi păcatul. De aceea, a treia stihiră de la Vecernia de luni, alcătuită de Sfântul Teodor Studitul, în glasul I, poartă chiar acest mesaj de biruinţă: "Începând cu dragoste a şasea săptămână a cinstitului post, să cântăm, credincioşilor, laudă înaintea prăznuirii Stâlpărilor, Domnului Celui ce vine în slavă cu puterea Dumnezeirii în Ierusalim, ca să omoare moartea. Pentru aceasta să gătim cu dreaptă credinţă semnele biruinţei, ramurile virtuţilor, strigând Osana Făcătorului tuturor."

Învierea lui Lazăr descoperă tuturor dumnezeirea lui Hristos

În drumul Său spre Ierusalim, Iisus trece prin Betania, unde îl înviază pe Lazăr cel mort de patru zile, fratele Mariei şi al Martei. Învierea lui Lazăr descoperă tuturor dumnezeirea lui Hristos şi faptul că toate lucrurile ascultă de Fiul lui Dumnezeu - Izvorul vieţii şi I se supun. La cântarea a VIII-a a canoanelor ce se citesc în cadrul slujbei Utreniei de marţi se spune: "Bucură-te, Betanie, patria lui Lazăr, că vine de faţă Hristos la tine, ca să săvârşească mărire, înviind pe Lazăr. Lazăr este bolnav, ca să Te preslăveşti Tu, Fiul lui Dumnezeu, întru dânsul; şi Te laudă pe Tine neîncetat lucrurile Tale, Doamne." Cântările din sâmbăta lui Lazăr Îl arată pe Hristos ca Vistieria vieţii şi dătătorul vieţii, ca Cel Care prin cuvânt (strigare) recheamă din moarte la viaţă, aşa după cum şi la crearea lumii tot prin Cuvântul Tatălui toate au fost aduse din nefiinţă întru fiinţă. Un tropar de la cântarea a VII-a a canoanelor Utreniei sărbătorii exprimă acest adevăr despre Hristos ca Izvor al vieţii: "Vistierule al vieţii, Mântuitorule, chemând pe cel mort, ca pe un adormit, şi rupând cu cuvântul pântecele iadului, ai înviat pe cel ce cânta: Dumnezeul părinţilor noştri bine eşti cuvântat." O stihiră de la Laude reia această idee: "Pe Lazăr cel mort de patru zile l-ai sculat în Betania; că îndată ce ai venit la mormânt, glasul Tău s-a făcut viaţă celui mort..." Moartea lui Lazăr îmbracă, în viziunea imnografilor slujbei acestei sâmbete, un caracter tipologic, prefigurând moartea spirituală în care ne aflăm toţi cei care săvârşim felurite păcate. De aceea, prin glasul lor, Biserica ne învaţă să conştientizăm starea de păcat în care ne aflăm şi, prin umilinţă şi zdrobirea inimii, să cerem lui Hristos învierea noastră din moartea sufletească: "Precum ai zis, Doamne, Martei: "Eu sunt Învierea!", cu lucrul ai plinit cuvântul, chemând pe Lazăr din iad; şi pe mine cel omorât de patimi, Te rog, înviază-mă, Iubitorule de oameni, rogu-mă, ca un îndurat." Învierea lui Lazăr a anticipat Învierea lui Hristos din morţi, dar şi învierea morţilor şi a demonstrat lumii întregi că în Hristos Dumnezeu-Omul moartea nu are ultimul cuvânt de spus, ci viaţa, privită ca relaţie firească a omului zidit după chipul lui Dumnezeu, cu Ziditorul lui. Acest adevăr al Învierii Sale din morţi încredinţat prin învierea săvârşită asupra lui Lazăr îl subliniază troparul acestei sâmbete, care este şi troparul praznicului Floriilor: "Învierea cea de obşte mai înainte de Patima Ta încredinţând-o, pre Lazăr din morţi l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule..."

Intrarea în Ierusalim, uşa dumnezeieştilor Sale Pătimiri

Cântările sărbătorii Floriilor, parafraze poetico-imnografice la întâmplările şi faptele petrecute în timpul Intrării triumfale a Domnului în Ierusalim şi consemnate în Sfânta Scriptură, pun în lumină, pe de o parte bucuria şi entuziasmul celor care L-au primit cu stâlpări şi L-au ovaţionat cu glasurile lor ca pe un Împărat - Fiul lui David, începând cu pruncii, dar şi adânca smerenie prin care de bunăvoie va pătimi şi se va da morţii ca să învie, şi, prin Învierea Sa, să înviem noi înşine din moarte. Biserica a transpus în Sfânta Liturghie acest episod, semnificat în Intrarea cea Mare cu Cinstitele Daruri, în timpul căreia corul cântă: "Ca pe Împăratul tuturor să-L primim..." Ca toate celelalte evenimente din viaţa pământească a Mântuitorului, Intrarea în Ierusalim a fost împlinirea unei profeţii făcute în Vechiul Testament, cu mult timp înainte de venirea Sa. Cântările Privegherii reproduc profeţia biblică a lui Zaharia: "Bucură-te foarte, fiică a Sionului, veseleşte-te fiică a Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei..." ( Zaharia IX, 9 ). Multe dintre troparele sărbătorii se încheie cu sufixul (cuvintele biblice): "Osana Celui dintru înălţime, bine eşti cuvântat Cel ce vii întru Numele Domnului" ( Matei XXI, 9; Ioan XII, 13 ), subliniind bucuria negrăită ce sporeşte cu fiecare moment al slujbei. Strigătul acesta de mântuire adresat Împăratului Hristos îl intonăm la fiecare Sfântă Liturghie, înainte de Epicleză, pentru a primi Darul cel mai de preţ al lui Dumnezeu, Trupul şi Sângele Său, hrana nemuririi noastre şi pregustarea vieţii celei veşnice. Paradoxul Împărat-Slujitor în Persoana lui Hristos este prezent în multe dintre cântări. Părinţii Bisericii au denumit Intrarea în Ierusalim drept uşa dumnezeieştilor Sale Pătimiri. Hristos vine ca să pătimească, iar actul acceptării Crucii în mod deliberat şi deplin ne descoperă Atotputernicia şi Majestatea dumnezeirii Sale. O cântare de la Vecernie subliniază deopotrivă dumnezeirea şi umanitatea lui Hristos, Slava dumnezeirii, dar şi smerenia Sa: "Cel ce are scaun cerul şi aşternut picioarelor pământul, Cuvântul lui Dumnezeu-Tatăl şi Fiul, Cel împreună-vecuitor, S-a smerit astăzi, venind în Betania pe mânz necuvântător...".

Evenimentul învierii lui Lazăr din morţi amplificat de cel al Intrării sale în cetatea sfântă a constituit pentru cei de atunci cel mai deosebit prilej de bucurie şi speranţă, fiindcă Îl aşteptau ca pe un Împărat eliberator, însă, unul pământesc, ce vine să zdrobească jugul asupririi romane.

"Şederea pe mânz însemna întoarcerea neamurilor neînfrânate de la necredinţă la credinţă…"

Mulţi dintre cei de atunci n-au intuit cu ochii inimii sensul spiritual al eliberării de iad şi moarte. Indiferenţa poporului iudeu faţă de învăţătura lui Hristos a condus la chemarea neamurilor care s-au arătat receptive la mesajul Evangheliei Sale. Biserica a văzut în asin simbolizate tocmai neamurile sau popoarele păgâne chemate să devină Biserică a lui Hristos, adică Sionul sau Israelul cel nou. A treia stihiră de la Stihoavnă accentuează acest aspect al chemării neamurilor: "Cel ce Te porţi pe heruvimi şi eşti lăudat de serafimi ai încălecat pe mânz, Bunule; şi precum zice David, pruncii Te-au lăudat cu dumnezeiască cuviinţă, iar iudeii Te-au hulit cu fărădelege. Şederea pe mânz însemna întoarcerea neamurilor neînfrânate de la necredinţă la credinţă. Slavă Ţie, Hristoase, Cel ce eşti singur milostiv şi iubitor de oameni." De roadele Jertfei şi Învierii Sale se bucură toate popoarele care sunt chemate să aducă doxologie - jertfă de laudă, mulţumire şi recunoştinţă pentru mila Sa cea nemăsurată. Moartea şi Învierea lui Hristos ne-au dăruit nouă învierea şi împărăţia cerurilor, la care devenim părtaşi prin taina Sfântului Botez, în care murim păcatului şi viem pentru Dumnezeu. A doua sedealnă de la primul rând de sedelne este grăitoare în acest sens: "Îngropându-ne împreună cu Tine prin botez, Hristoase Dumnezeul nostru, vieţii celei fără de moarte ne-am învrednicit cu învierea Ta..." Cele nouă ode ale canoanelor alcătuite de Sfântul Cosma Melodul, în glasul al IV-lea, panegiric, sărbătoresc, sunt menite să exprime bucuria tuturor pentru iubirea lui Hristos faţă de lume, fiindcă prin Jertfa şi Învierea Sa va să strămute neamul omenesc de sub stăpânirea morţii şi a stricăciunii sub stăpânirea Sa. Biserica ne cheamă la bucurie şi comuniune ca să aducem laudă Împăratului Hristos, prin cuvintele: "Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă; tocmiţi prăznuire şi bucurându-ne, veniţi să mărim pe Hristos cu ramuri şi cu stâlpări şi cu cântări, grăind: Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului, Mântuitorul nostru" (irmosul cântării a IX-a) sau: "Veseleşte-te, Ierusalime, prăznuiţi cei ce iubiţi Sionul; că a venit Domnul Puterilor, Cel ce împărăţeşte vecii; să se smerească tot pământul de faţa Lui şi să cânte: Toate lucrurile lăudaţi pe Domnul" (irmosul cântării a VIII-a).

Aceste imne liturgice închinate sărbătorii Intrării Domnului în Ierusalim au fost aranjate melodic de mari dascăli ai muzicii noastre bisericeşti româneşti, precum, Macarie Ieromonahul şi Dimitrie Suceveanul, aceştia având ca sursă muzicală Canonul Stâlpărilor al lui Şărban protopsaltul care s-a inspirat la rândul său după canonul compus de Filothei sin Agăi Jipei, protopsaltul Curţii Domneşti. Alături de aceste cântări cuprinse în slujba praznicului, poporul român a creat şi colinde specifice acestei sărbători, cum sunt: Azi cu toţi să prăznuim..., Veniţi norii de mulţime..., Doamne Iisuse Hristoase... etc. Toate aceste cântări care sunt tălmăciri ale imnelor liturgice în grai popular demonstrează evlavia curată şi iubirea poporului nostru faţă de Dumnezeu şi recunoştinţa lui faţă de lucrarea răscumpărătoare pe care Hristos Domnul Slavei a săvârşit-o cu fiecare dintre noi.